„Mânie și timp” de Peter Sloterdijk

În Mânie și timp (Art, 2014, București), Peter Sloterdijk reușește una dintre acele lecturi ancorate monoconceptual care l-au făcut cunoscut și relevant în gândirea europeană, într-o manieră compactă și pulsatilă care amestecă survolul cu pipăirea atroce, într-un efort critic asupra problemelor recente ale lumii noastre și ale radăcinilor lor istorice. O scurtă istorie filosofică a lumii din perspectiva mâniei văzută ca fenomen primar și ireductibil, colectat epocal de două ori în istorie. De asemenea, o diagnoză a prezentului, plecând de la simetrica inabilitate de a mai colecta mânia în cadrul unor proiecte escatologice sau/și revoluționare.

Grecii au închipuit prima formă lingvistică și culturală coerentă pentru ceea ce însuflețește sufletele: „cuvântul generic, în greacă, pentru organul din pieptul eroilor și al oamenilor în care iau naștere puternicele porniri pătimașe este thymos – el desemnează focarul de excitare al sinelui mândru și, totodată, simțul receptiv prin care li se comunică muritorilor apelurile zeilor.” (p.18) Alături de zeu, protejat de acesta și învăluit în maiestatea sa, eroul grec, „aprins de mânie”, poate fi cântat de zeiță. Menis-ul este o „energie invazivă”, un har venit din lumea de dincolo. Abia pedagogia cumințirii practicată de Platon va îndepărta sensibilitatea greacă de virtuțile eroico-războinice și o va apropia de „mania lucidă” a contemplării ideilor. Astfel începe „izgonirea marii mânii din civilizație” și o orientare a civilizației europene dinspre thymotic spre erotic, o schimbare profundă cu costuri uriașe: „scoaterea din scenă a thymoticului face ca zone mari ale comportamentului uman să devină ininteligibile.” (p.25)

În ambiguitatea fundamentală a felului în care gândirea escatologică a preluat și resemnificat mânia stă posibilitatea faptului deconcertant că, din aceeași rădăcină pleacă fertilizarea solului culturii europene, dar și psihopolitica depozitării mâniei în „conserve de ură” ce pot fi deschise conform unui proiect. Pentru Ahile, mânia rămâne veșnic la nivelul exploziei, al aprinderii și defulării. Descărcarea mâniei este o formă a „prezentului împlinit”, iar acțiunea mânioasă, „o versiune a flow-ului”. Abia „Dumnezeul mânios” al iudeilor va oferi posibilitatea constituirii primei „bănci metafizice a răzbunării”. Dumnezeul lui Israel este un deus politicus prin excelență care „a îndemnat poporul evreu să trăiască mult peste posibilitățile sale”. El este mânios, pătimaș, iritabil, implicat. Iar teologia pe care o presupune un astfel de zeu presupune posibilitatea unei istorii „orientate”: „Dacă mânia lui Dumnezeu e transpusă înapoi în timp și luată în primire de o regie umană orientată spre universal, se naște o „istorie” cu climax revoluționar, al cărei sens este să răzbune nedreptatea care stârnește mânia.”(p.97)

Constituirea primei „bănci metafizice a mâniei” este urmărită cu acribie de Sloterdijk. Astfel, hotărâtor este momentul în care intuiția unui control moral al lumii se suprapune peste imaginea Dumnezeului mânios. Controlul moral se leagă astfel de epocala intuiție a posibilității unei funcții de „retenție” care are drept scop împiedicarea trecutului să se scufunde în neant. Pentru păgâna „eternă reîntoarcere”, nu exista niciodată o revenire a „exact aceluiași”. Megamnezicul Dumnezeu iudaic este garantul eternei reîntoarceri a-exact-aceluiași, sub forma răscumpărării și ispășirii. Retenția divină „dă naștere primului rudiment de istorie”, iar Dumnezeul mâniei devine un Dumnezeu al memoriei, Dumnezeul intempestiv devine un Dumnezeu al răbdării. Prin plasarea în viitor a pedepsei, are loc deopotrivă o raționalizare a mâniei, cât și o transformare a mâniei în „resentiment durabil” în același timp cu o detensionare locală. Această configurare, legată inextricabil de constituirea unei „arhive transcendente”, permite cristalizarea unor figuri clasice de tezaurizare a mâniei, cum este, de pildă militantismul, care permite resentimentului să capete formă și „să facă ocol printr-o amânare, o interiorizare, o traducere, o deformare”.

Pe fondul unei oscilații perpetue între groază, deznădejde și speranță, stilizarea mâniei realizată de profeți a devenit practicabilă comunitar, în ciuda caracterului ei necredibil, exagerat și autoagresiv. Însă limitele ei au devenit evidente și, în perioada dominației seleucide, pe fondul dezvoltării unei masive rezistențe militare, a fost forjată o nouă schemă de interpretare și înțelegere a istoriei: apocaliptica. Secolul II î.d. Chr trebuie astfel privit ca o epocă „axială”a disidenței, pentru că, începând din acest moment, „mânioșii dispun de o alternativă epocală între opțiunea macabeilor și cea a Apocalipsei”. Adică între „revolta seculară antimperială și speranța religioasă sau parareligioasă că sistemele se vor prăbuși complet.” Merită amintit aici un alt decupaj destinal care poate fi trecut în contul creștinismului. Eliminarea thymoticului, înțeleasă ca sarcină a rațiunii încă de la Platon, ia, în sânul apocalipticii, forma proiectării mâniei în sfera păcatului, supusă integral diavolului. Nevoia de afirmare a individului este exclusă din tărâmul binelui, tendințele concurențiale și spiritul de luptă, într-un cuvânt, thymoticul va fi, de aici înainte, partea diavolului. În spatele acestei mișcări stă mișcarea conexă a diafanizării ființei divine: „de când impulsurile thymotice sunt transferate, în mare parte, spre un epicentru diabolic, Dumnezeu se înalță pe deplin în sferele cele mai eminente.”(p. 127)

Apocaliptica creștină este o dezvoltare a apocalipticii iudaice și, totodată, o trădare a ei. Când împlinirea apocalipsei se lasă prea mult așteptată, emoția și adeziunea la viziunile sfârșitului trebuie înnoite prin încheierea unor „compromisuri postapocaliptice cu existentul”. Înnoirea creștină este astfel legată de schimbarea datei și adresei adventului. Apocaliptica creștină trăiește în paradoxul unei împărății care a venit și care urmează totodată să vină. Noua idee, înnoită permanent prin geniale invenții precum purgatoriul, conține însă în ea structura viitoarei gândiri revoluționare. Gândirea creștină se dovedește a fi „un lung antrenament în vederea revoluției”: „datorită legăturii dintre motivele prezentiste și cele adventiste, prezența și depărtarea, prezentul și viitorul se întrepătrund, iar întrepătrunderea lor va avea consecințe infinite.”(p. 132)

Colectarea comunistă a mâniei și angajarea proletarilor sub forma conștiinței de clasă a reprezentat următoarea formă epocală de capitalizare thymotică la nivel mondial. Pentru cei lucizi, iluziile au dispărut rapid: în jurul lui Lenin se va constitui un nou stil politic în care putem recunoaște amalgamul de realism și orbire revoluționară care va caracteriza din plin fascismele de stânga. Leninismul va aduce cu sine elemente originale: relația monologică dintre conducător și cei conduși, agitarea continuă a „revoltaților”, centralismul, glorificarea militantismului, ura față de spiritul liberal, îmbrățișarea nețărmurită a cauzei revoluționare, ocuparea cu propagandă a spațiului public, respingerea culturii și civilității burgheze, descalificarea pacifismului și a idealismului, spionarea fără oprire a propriului anturaj și înclinația spre exterminarea adversarilor politici. Stalin nu va ieși din și nici nu va îmbogăți setul de practici aduse de Lenin pe scena psiho-politică, așa cum vor face Hitler și, într-o mult mai mare măsură, Mao. Toți vor fi însă dirijori în anti-simfonia fascistă, ultimul (până acum) proiect global de colectare a mâniei la nivel mondial.

Extrem de generoase analitic și teoretic sunt și ultimele secțiuni ale cărții care întreprind o diagnoză a lumii occidentale după colapsul proiectelor fasciste de dreapta și de stânga. Lumea de azi se află într-o inevitabilă și, posibil, ireversibilă dispersie a mâniei în ceea ce Sloterdijk numește, nu fără o oarecare ironie, „era centrului”. Lumea post-comunistă, incapabilă structural să mai origineze un proiect al mâniei, oscilează între depresie și supraexcitație în spațiul rețelei globale, înțelese ca formă de organizare a slăbiciunii. Erotizarea ca formă unică de excitare a maselor pe fondul flow-ului efectiv in-uman al capitalului reprezintă azi forma exclusivă de a fi în lume a indivizilor deziluzionați. Pe acest fond, se desprinde impresionanta și paroxistic ridicola sagă a lumii post-comuniste a estului sărac, predispus agresiv la erotizare și complet necritic în acceptarea mitologiei capitaliste a creșterii financiare. Lumea post-comunistă (această internațională mizantropică) balansează într-o stare after theory și after politics, incapabilă să refacă „legătura dintre indignare și capacitatea de a învăța”, legătură care fondează, de două sute de ani încoace, politica. Evident, într-o astfel de lume, era de așteptat ca impulsul critic, care se bazează, din punct de vedere epistemic, pe presupoziția că „ficțiunile pot eșua în fața faptelor”, să intre în declin: „Secularizarea câștigă teren pe zi ce trece, exigența iluziei aflate în serviciul vieții a învins adevărul, e încă greu de anticipat astăzi ce efecte va avea pe termen lung această schimbare asupra procesului civilizației […] Acum faptele eșuează în fața ficțiunilor, fie și numai din acest motiv: în viitor, nu vor mai avea decât statutul de ficțiuni de succes.”(p.256) În fața acestui diagnostic, devine justificată analiza Islamului ca posibil (și unic candidat) pentru un proiect de colectare universalistă și globală a mâniei. Sloterdijk dă însă motive solide pentru care acest lucru este puțin probabil să se întâmple. Cel mult,în vest și în lumea întemeiată cultural de el, Islamul va putea fi preluat ca element strategic în cadrul unui „teatru global al amenințărilor”. Sloterdijk avertizează însă că, într-adevăr, combinația de dezabuzare, marginalizare economică, stupefacție metafizică și încărcare hormonală a tinerilor islamiști are potențialul de a face din ei „cel mai numeros val de tineri de tineri bărbați cu potențial genocidar din istoria umanității.”

Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, numai pe jumătate ironici, ce e de făcut. Trecerea dincolo de organizarea centralistă a resentimentului este deja un fapt istoric și împlinit. Astfel, „constelația psihoistorică a gândirii vindicative sublimate politic și religios” a ajuns de facto la final. Umanitatea se vede constrânsă să înțeleagă că „în condițiile globalizării, nicio politică vizând compensarea la scară mare a suferințelor umane nu mai este posibilă dacă se întemeiază pe resentimentul provocat de o nedreptate din trecut”. Singurele proiecte viabile sunt cele ale conviețuirii într-un spațiu violent plural, populat de „actori energici și iritabili din punct de vedere thymotic”. Or, un astfel de spațiu nu se lasă niciodată „integrat de sus în jos, prin sinteze ideale”. El este, prin construcție, un spațiu diferențial de forțe”, care este prin esență un spațiu al exercițiului. Or exercițiul înseamnă căutarea echilibrului, iar aceasta presupune a nu evita luptele necesare și a evita luptele inutile, ca și a nu ceda presiunii forțelor entropice (dintre care, cele mai de temut sunt distrugerea mediului și demoralizarea). Numai în cadrul unei astfel de program se poate gândi conviețuirea seculară a unor animale mânioase.

Editura: ART