Poeta Violeta Anciu, debutantă în anul 2015 cu volumul Amprente Urbane – Evoluția (Editura Book break), este astăzi la al doilea volum de poezie, intitulat Alte mașini și-un fotograf amator (Editura Grinta, Cluj – Napoca). În lumea literară, cel mai mare pariu, nu mai este debutul, ci prima carte de după acesta. Pentru că este momentul în care scriitorul trebuie să confirme, să își adjudece locul în peisajul literar. Un eșec la cea de-a doua carte poate echivala cu retrogradarea pentru totdeauna în eșalonul secund, anti-realizare pe care cu siguranță nimeni nu și-o dorește. În cele ce urmează voi pune sub lupă cel de-al doilea volum de poezie al Violetei Anciu.
Fiind conștientă de greutatea examenului pe care trebuie să îl treacă, tânăra poetă își începe noua călătorie literară în forță, nu cu una, ci cu două arte poetice, construite într-o manieră originală, sub forma unui dialog între ea și însăși poezia sa. Astfel, în prima artă poetică ea se confesează publicului cititor cu privire la travaliul nașterii poezie, răspunzând la întrebările clasice: pentru ce și cine scrie poezie și mai ales ce înseamnă poezia pentru ea:
„pentru ochi închiși și ochi zâmbitori/ pentru florile pomilor de primăvară/ pentru frunze ofilite pe care calci nepăsător/ fără să gândești cine calcă pe tine/ pentru suflete sfârșite/ pentru suflete fragede// pentru toate acestea se crapă cerul/ și lasă cuvântul să sfâșie lumea// (…)// să-mi dicteze poezia cum să mă scrie/ strofă cu strofă și vers dintr-un univers!// nu știu și nu am înțeles ce este poezia./ doar o trăiesc/ lăsând-o să mă trăiască/ să mă consume// și să mă transforme.”
Așadar, într-un moment de maximă luciditate creatoare, poeta face mărturia unei lupte interioare cu poezia, de care trebuie mai întâi să se lasă cucerită din interior pentru a o putea înfățișa lumii în toată splendoarea sa. La rândul său, poezia nu infirmă cele spuse de poetă, dar nici nu le confirmă, ci ca o suverană ce-și cunoaște independența și puterea, se mulțumește doar să dea un ordin scurt, concis, precis, dar de îndeplinirea căruia atârnă întregul proces de creație:
„pentru toate mâinile care te-au atins,/ toate privirile scurse pe carnea caldă// pașii bătuți de drumuri/ cunoscute sau necunoscute,// pentru toate poveștile pe care nu le-ai ascultat/ toate lumile vechi și noi/ pe care nu le vei cunoaște vreodată,// pentru fiorii care ți-au străpuns trupul/ și pentru toate gândurile vii sau nu/ recunoaște-te/ odată!”
Acest „recunoaște-te, odată!”, acest ordin scurt, pe doi, venit din partea poeziei însăși, ne dezvăluie motorul ce a generat întreaga poezie cuprinsă în acest volum: căutarea de sine. Și aflarea de sine? Rămâne de văzut până la finalul cărții.
Primul pas pe care îl face poeta pe calea aflării de sine poate fi asimilat cu etapa identificării de gen. Aceasta caută mai întâi răspunsul la întrebarea: sunt eu oare femeie cu adevărat? Și pentru a-și răspunde sieși la această întrebare, se va căuta în fiecare femeie și în ideea de feminitate: „între luna plină și luna nouă/ se-adună pe pragul meu/ toate femeile străzii,/ ca să le spele picioarele.// dintre toate sufletele întinse/ am nopțile cele mai curate”;
„ea se sfârșește/ unde încep vocile// ea începe aici/ unde nu există timp/ și locurile n-au avut vreodată nume”; ”pe umbra mea se-așează praful/ parfumuri de femei și sutiene ofilite,/ când întunericul/ se duce”; ”urletele feilor/ se ung cu sângele sărat că se vor topi/ că se vor face una cu pământul/ la picioarele bărbaților pierduți/ în aur”;
„inspiri și expiri femei goale/ cu pieptul deschis”; ”când oamenii nu mai sunt/ te gândești la femeie/ ca la mama nopților tale.”
Cu siguranță, pentru cititorul bărbat cu ego-ul masculin exacerbat, aceste versuri vor părea un amplu manifest feminist. Dar eu aș întreba simplu unde este latura militantă. Când în fiecare construcție lirică, femeile Violetei Anciu sunt străbătute de fiorul recunoașterii slăbiciunii feminine, și doar spre final simțim și acea recunoaștere a demnității feminine care se regăsește în forța maternității, cea unică femeilor și indispensabilă vieții.
De îndată ce identitatea de gen a fost stabilită și poeta și-a asumat cu demnitate feminitatea, rămâne deschisă problema recunoașterii de sine. Și pentru aceasta este necesară întotdeauna o anamneză în copilărie, în leagănul devenirii umane și personale:
„îmi împleteai orașe din cele mai urâte flori/ mama îmi povestise despre ele cu ani în urmă/ când torcea lâna și-mi descâlcea picioarele dintre ițele/ războiului pregătit de cu seară”,
ba chiar mai departe, în acel timp misterios și mistic al vieții intra-uterine:
„iar mama n-a vrut să mă nască/ până nu și-a spălat părul.”
Aceste proiecții din trecut sunt populate, iată, de o serie de ritualuri magice. Ceea ce îi vor descoperi poetei, că viața nu se deschide trăirii decât descântată. La rândul său, ea va demara o amplă și bizară alchimie, prin care însă nu își va propune să transforme materia în aur, ci, simțindu-se ancorată mai degrabă în valorile spirituale a lumii și vieții, va vrea să transforme spiritul în materie pentru a-l putea pricepe și poate chiar stăpâni, bineînțeles spre a se descoperi pe sine:
„îmi țin întunericul la vedere/ pe rafturi aglomerate, printre obiecte inutile/ când eram mică îl ascundeam sub pat,// nu știam că și lui îi place să se joace cu păpușile”;
„femeie-n rochie albă rătăcind desculță/ mi-e mintea”;
„cuminți, așteaptă infinitul/ să vină ca o lebădă roșie/ cu un strop în gheare”;
„întunericul, picior peste picior/ trăgând din aceeași țigară.”
Dar cu toate că a dat un nume și mai ales o formă, un chip, celor de nerăpus sub simțuri, poeta nu pare să se fi regăsit în cele din afară. Așa că se va căuta mai abitir în sine, într-o explorare viscerală, luminându-și drumul cu făclia lucidității:
„printre scândurile celulei mele/ cu buzele cusute/ evadează ritmuri de carton/ în hăuri încete// prin scânduri celulei mele aflu/cine sunt”;
„oase goale-n haine rupte/ când inima pulsează praf// unghiile scurmă/ ce n-am apucat/ să fiu”.
După ce își va fi cunoscut și materialitatea și și-o va fi asumat-o pe deplin, poeta nu rezistă însă tentației spiritualității. Simte că dincolo de trup, dincolo de lume, dincolo de tot imaterialul pe care l-a convertită la materie și l-a modelat după chipul său, există o taină și mai mare:
„rabdă și ascultă, iubito,/ nu știi în care seară/ la masa ta/ Dumnezeu va întinde o palmă!”.
Iar această așteptare dătătoare de sperață și de viață, îi va aduce revelația mult dorită:
„nu ești, până nu înveți să fii,/ iar ca să știi să fii,// nu trebuie să-nveți nimic”.
Așadar, cunoașterea de sine nu va sta nicodată în acumularea de informație, în cercetare, ci mai cu seamă în trăire, în cunoașterea de tip revelație, în pătrunderea tainelor divinității. Sau mai degrabă în deschiderea de sine spre a te lăsa pătruns de aceste taine:
„o, Doamne, cât de frumos/ ochii Tăi s-au așezat, cu uitătură cu tot,/ în această prelungă/ ascultare”.
Astfel se încheie călătoria poetei Violeta Anciu în căutarea sinelui. Din versurile finale se înțelege că a și reușit să se afle pe sine. De acum urmează asumarea, care aduce cu sine maturizarea. Cu siguranță, următorul volum al acesteia va fi unul străbătut de un alt fior. De bună seamă că și acest fior a fost și este încă, unul generator de emoție, de zbatere, ce cu siguranță unora le va deschide drumul spre căutarea de sine.
În încheiere îmi voi permite să trag și concluzia mult așteptată și să spun că, da, Violeta Anciu a trecut cu brio examenul celui de-al doilea volum și de acum se poate considera poetă cu acte în regulă. Pentru că poezia sa a ieșit din negură, la lumină și a generat lumină. Salut călduros această carte și nu ascund faptul că aștept cu ardoare următorul său volum de poezie vie.
Cartea a apărut la Editura Grinta în decembrie 2017
