„România de la Tripla Alianță la Antanta (1916-1919)” de Jean-Noël Grandhomme

Pe fondul unei sensibilități accentuate în spațiul public, marcată de sărbătorirea Centenarului, cu tot ceea ce presupune aceasta, istoriografia noastră ar trebui și ar avea posibilitatea să se plaseze în avangarda contextului menit să releve complexa moștenire a primului război mondial. Într-adevăr, în acest an, au apărut pe piața editorială numeroase lucrări istorice, care prezintă participarea României la prima conflagrație mondială, modalitatea prin care s-a creat România Mare, alături de multiple subiecte conexe acestei tematici. Pe de altă parte, este la fel de drept că multe dintre aceste analize ratează, din nou, o tratare profundă, dar mai ales lucidă și documentată, a unui fenomen deopotrivă complicat și greu abordabil, în pofida aparențelor.

Din această perspectivă, o lucrare dedicată acestei problematici scrisă de un istoric străin nu putea decât să ridice foarte mult nivelul de așteptare. Asta cu atât mai mult cu cât, așa cum am arătat în alte rânduri, scrierile de istorie a românilor, întreprinse de specialiști din afara spațiului nostru, sunt printre cele mai solide și, mai ales, obiective în limita posibilelor. Oricum, ținuta științifică și tratarea atentă, dar dezinhibată de prejudecăți, le-au impus în peisajul istoriografic autohton. La o primă privire, acesta părea a fi cazul cărții „România de la Tripla Alianță la Antanta (1916-1919)”, scrisă de istoricul francez Jean-Noël Grandhomme, apărută la Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, în acest an.

Autorul, doctor în istorie al Universității Paris IV-Sorbona, este un cercetător cunoscut (inclusiv în spațiul istoriografic românesc) pentru interesul pe care l-a acordat relațiilor militare româno-franceze din timpul primului război mondial, interes concretizat prin publicarea, printre altele, a două masive lucrări: teza sa de docorat, dedicată misiunii militare franceze prezente în România între anii 1916-1918 și o „monumentală biografie” a generalului Henri Mathias-Berthelot, apărută în 2009, ceea ce l-a impus drept unul dintre cei mai avizați istorici francezi ai primului război mondial. Cu toate acestea, impresia degajată de lectura cărții „România de la Tripla Alianță la Antanta (1916-1919)” este una mai degrabă echivocă: sigur că, așa cum era firesc să se întâmple, lipsește retardul generat de naționalism și subiectivismul inerent acestuia, proferat încă la scară largă de către istoricii români, ceea ce presupune o viziune proaspătă și fecundă din punct de vedere ideatic. În același timp, acest obiectiv pare a fi fost atins parțial în cel mai bun caz, aspect greu de eludat dintr-o perspectivă neutră.

Așa cum era de așteptat, punctul forte al lucrării istoricului francez este reprezentat de descrierea operațiunilor militare în care a fost implicată România, începând cu vara anului 1916, între visele și speranțele începutului și groaznica deziluzie a înfrângerii și a capitulării totale. Așa cum este cunoscut, țara noastră, în pofida intervalului de doi ani în care a rămas neutră, a abordat complet nepregătită din punct de vedere militar sau logistic un război ale cărui valențe erau unele fără precedent în istorie. S-au adăugat la acestea factori obiectivi precum lungimea frontului (1200 de kilometri) sau ajutorul insuficient din partea aliaților, ceea ce a conturat cu precizie conturul unui dezastru inevitabil. Este greu de analizat cu exactitate ponderea factorilor care au impietat asupra catastrofei militare, dar fiecăria i se cuvin atribuite nuanțe. De pildă, așa cum observă corect Jean-Noël Grandhomme, unul dintre motivele invocate în primul rând de către istoricii români a fost exasperanta lipsă de cooperare a armatei ruse. Or, acesta nu „este în întregime corect”: astfel, în 1916, „trupele ruse au luat locul trupelor române în sectorul de nord al frontului, între 21 și 26 noiembrie armatele a 8-a și a 9-a rusești au lansat o ofensivă în Carpați (…) împotriva Armatelor 1 și a 7-a austro-ungare (…) Pe 1 decembrie, rușii reușesc o străpungere a frontului (…), iar în 6 decembrie aceștia intră pe valea Csobanc, extinzându-și presiunea dinspre muntele Magyaros.” La fel de adevărat este faptul că rușii, probabil deliberat, au întârziat trimiterea trupelor necesare pentru apărarea Capitalei, ceea ce a lipsit apărarea românească de o influență semnificativă în desfășurarea rezistenței. Pe de altă parte, după evenimentele din februarie 1917 din Rusia, cooperarea cu dintre cele două armate va avea din nou masiv de suferit. Chiar și în aceste condiții, ajutorul armatei ruse în celebrele încleștări din vara anului 1917 a fost unul important, chiar dacă inegal, așa cum s-a întâmplat în cazul luptelor de la Mărășești, când suportul oferit de ruși a fost unul mai degrabă anemic, și a contribuit decisiv la menținerea liniei frontului, aspect din nou prea repede trecut cu vederea de către istoricii noștri, prea puțini preocupați să distingă între faptele istorice, concrete și resentimentele la adresa Rusiei, care pot fi perfect îndreptățite. De altfel, descompunerea totală a armatei ruse și, ulterior, tratativele de pace dintre Germania și Rusia, vor antrena România pe drumul inoxerabil al semnării umilitorului Tratat de Pace din 1918. Or, majoritatea istoricilor nu a explicat convingător de ce România nu era capabilă să reziste fără sprijinul rus, altfel minimalizat.

Revenind, înfrângerile survenite spre finalul anului 1916, au silit armata și oficialitățile române la o retragere precipitată în Moldova, care a contribuit din plin la agravarea situației, tradusă într-un numări important de victime, mai ales ca urmare a izbucnirii unei teribile epidemii de tifos. Autorul menționează contribuția medicilor francezi, care au încercat să lupte împotriva acestui pericol, unii dintre ei plătind cu prețul vieții, dar contextul, marcat de acute lipsuri, nu putea fi decât unul nefavorabil:

„Tifosului i se adaugă holera, meningita cerebrospinală și ciuma pneumonică. (…) Medicamentele erau o marfă rară, iar farmaciile erau goale. Nu se găseau nici cearceafuri, care, îmbibate cu apă rece sau zăpadă, puteau să scadă febra prin împachetarea bolnavilor.”

Bilanțul a fost unul înspăimântător:

„România este cu siguranță aliatul care a suferit cea mai mare catastrofă sanitară din timpul Marelui Război. În total au murit, din cauza bolilor, între 80.000 și 100.000 de militari și 300.000 de civili.”,

asta cu atât mai mult cu cât ajutorul aliat, în special cel francez, a fost unul semnificativ.

În mod cu totul improbabil, ținând cont de situația respectivă, România a reușit să își mobilizeze energiile începând cu anul 1917, ceea ce a dus la o transformare de substanță a rolului său. Foarte importnată în acest angrenaj a fost misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthlot, care și-a asumat cu succes complexul proces de reorganizare a armatei române legat de structura, metoda și mijloacele acesteia, în pofida unei stări inerțiale pe care generalul a resimțit-o în numeroase rânduri. Aportul monarhiei a fost la fel de însemnat pentru refacerea moralului puternic afectat al națiunii: regele Ferdinand a promis soldaților români dreptul de vot însoțit de o amplă reformă agrară, în timp ce regina Maria a dus o neobosită activitate în ceea ce privește organizarea spitalelor și îngrijirea celor răniți pe front. Au devenit astfel posibile victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, care au salvat, cel puțin pentru moment, România de la o catastrofă. În cele din urmă, defecțiunea rusă a obligat România la o repliere strategică tradusă prin încheierea unii nefast tratat de pace cu Germania, dar care a păstrat totuși premisele revenirii de mai târziu.

Așa cum afirmam mai sus, capitolele care descriu operațiunile militare, situația frontului sau rolul misiunii militare franceze sunt foarte bine scrise, cu atenție la detalii și bazate pe o amplă documentare a istoricului francez, care se simte foarte bine în interiorul acestui subiect. În schimb, primul capitol, în care este expusă pe scurt istoria modernă a românilor, până la primul război mondial, pare grevat de o necunoaștere în profunzime a faptelor relatate. Mai mult, acesta este tributar concepților „tradiționale” ale istoriografiei românești, ceea ce dă impresia, pe alocuri că este format dintr-o seamă de clișee și locuri comune a căror valididate istorică este cel puțin discutabilă. De asemenea, atrage atenția un număr de erori nepermise în raport cu pretenția de seriozitate științifică a lucrării. Astfel, Convenția de la Akkerman este plasată în 1827, la fel cum alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ar fi fost înfăptuită de adunările ad-hoc, deși acestea, apărute în 1857, au adoptat doar rezoluțiile favorabile Unirii Principtelor. Telegrama ducelui Nicolae adresată lui Carol I, în timpul războiului ruso-turc din 1877, este redată într-o formă mult diferită de textul original; sunt sesizabile și erori ce țin de terminologia istorică specifică: de pildă, I.C.Brătianu este, conform autorului, președintele Consiliului Român. Oricum, pe baza acestor premise nu pot apărea problematizări sau interogații, ci doar erori de interpretare precum aceea că prim-ministrul român, Ionel C.Brătianu, înainte de primul război mondial, s-ar fi temut de presiunea opiniei publice sau de vot, în condițiile în care sistemul electoral românesc antebelic era o mașinările bine unsă, aflată întotdeauna la dispoziția guvernului care organiza alegerile.

De asemenea, ultimul capitol, care tratează formarea României Mari prin încorporarea de către țara noastră a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei este tratat superficial, parcă mai mult într-o notă didactică și nu aduce nimic nou, lucru întărit de spațiul acordat acestui fenomen, total insuficient în raport cu planul lucrării. De altfel, întreaga carte are un număr relativ redus de pagini, ceea ce o plasează cel mult ca o introducere facilă în tematica participării României la primul război mondial. Rezultă, așadar un nucleu bine scris, cu acribie și talent, în timp ce părțile care îl încadrează sunt tratate superficial și, de cele mai multe ori, conform cu ceea ce s-a mai scris de atâtea ori în istoriografia noastră. Viziunea lui Jean-Noël Grandhomme este una poate critică în principiu, dar sigur comodă în ansamblu inducând impresia că această lucrare este consecința suficienței istoricului francez, care s-a grăbit să mai bifeze un titlu, mai ales în contextul sărbătorii Centenarului.

Una peste alta, trebuie să ne bucure diversitatea aparițiilor editoriale care încearcă, mai bine sau mai rău, să analizeze avatarurile și tribulațiile României în raport cu o conflagrație mondială fără precedent în momentul desfășurării sale. În mod evident, ar fi dezirabil să existe scrieri care să problematizeze, să ofere interpretări și puncte de vedere ieșite din prăfuitul canon naționalist, să disece cauzele eșecului militar, să puncteze corect apariția României Mari, mai mult în urma unei conjuncturi fericite și mai puțin a propriilor noastre merite. În fond, lucrarea istoricului francez Jean-Noël Grandhomme poate reprezenta și o provocare pentru istoricii noștri: aceea de a încerca să prezinte ceea ce s-a întâmplat acum o sută de ani mai temeinic, mai aplicat și, poate, cu mai mult talent istoric.

Jean-Noël Grandhomme – „România de la Tripla Alianță la Antanta (1916-1919)”