Ce bine-mi pare că n-am murit azi!

Nu puteaţi să veniţi mai devreme?! Deranjaţi tot rândul… uite că a început. Doamna e genul sofisticat, destul de în vârstă, aranjată, cu perle albe la gât, pălărie subţire, maro, elegantă, de inspiraţie regală. Machiajul excesiv al ochilor şi linia tatuată a sprâncenelor îi pun în evidenţă obrajii cu riduri pudrate. Doamnă, unii mai avem şi serviciu, ce să facem… zice tânărul, în cămaşă bleumarin, strecurându-se la locul său, într-adevăr, cu un minut înainte să bată gongul.

Din primul rând, decorul mi se pare excesiv, cumva burghez, având în spate faţada unei case de vacanţă, pe care eu, la început, o percep ca fiind îngrijită, chiar luxoasă, aşa cum este încadrată de cele două fotolii din răchită. La plecare, când se aruncă peste mobilă cearşafuri, când nu se mai vede vaza cu flori de pe masa acoperită de o broderie delicată, casa mi se pare, ca tânărului Billie, crescut la Los Angeles, o baracă.

Prin capacitatea de metamorfoză a decorului se creează ritmul dramatic al piesei, contextualizându-se diversele crize prin care trece un cuplu de intelectuali veritabili – criza vârstei şi problema confruntării cu boala, acomodarea cu ideea morţii şi a pierderii celuilalt, relaţia dificilă cu propria fiică, acceptarea ideii că viaţa nu înseamnă doar să culegi un coş de căpşune împreună. Flancând casa, doi palmieri creează impresia de exotism – de fapt, casa se găseşte în pădure, destul de departe de civilizaţie, într-un loc în care te poţi gândi, în linişte, la ce mai ai de făcut în timpul care ţi-a mai fost acordat pe lumea aceasta. Lacul auriu, spre care privesc frecvent protagoniştii piesei, este plasat în sală, deasupra capetelor nostre. Acolo sunt şi gâştele sălbatice, acolo este şi peştele Falstaff. În fiecare dimineaţă, lacul auriu este salutat de oamenii care găsesc în locul acesta amintirea fericită a tinereţii. E nemaipomenit, ca spectator, să trăieşti senzaţia că cineva priveşte spre tine ca spre un lac auriu.

Era groaznic să se termine trist, zice o adolescentă de lângă mine. Abia m-am abţinut să nu plâng şi m-am temut să nu moară Tom. Mă gândesc să-i spun, dar n-o fac, că murim de mai multe ori în viaţă: o dată când ne părăsesc copiii, apoi când, reîntorşi, ne reproşează că nu îi iubim destul. Sau când le vedem fragilitatea interioară, nesiguranţa, zbaterea în faţa eşecului. E dureros pentru Tom să audă că fiica lui s-a simţit mereu neacceptată de el, inadecvată, „ca şi cum şi-ar fi încălţat pantofii invers”. Însă reînviem. O singură săritură reuşită în lac, săritura vieţii, este suficientă pentru ca iubirea să acopere cicatricile unei lipse dureroase de comunicare dintre părinţi şi copii.

Blândeţea toamnelor petrecute pe malul unui lac auriu a dat vieţii celor doi un ritm încetinit, tandru, ca îmbrăţişările celor ce se iubesc necondiţionat toată viaţă: „Try to remember the kind of September…” Coloana sonoră a piesei este remarcabilă, fiindcă sugerează toate trăirile profund omeneşti, pe care oamenii cu capacitatea autoreflecţiei le trăiesc intens.

O altă doamnă îmi face, la plecare, o confesiune. Mărturiseşte că nu i-a plăcut niciodată Virgil Ogăşanu, îl găsea şters, ca actor, dar uite că are şarm. L-a văzut doar la televizor, pe scenă e altceva. Acum i-a plăcut. E ceva nobil şi tineresc în felul în care a jucat acest personaj. Secvenţa de dans a fost remarcabilă – evergreen. Are şi Ogăşanu tot cam 80 de ani, nu? Confirm, fără să am idee câţi ani ar putea avea actorul care, în rol de profesor de greacă veche, are dozajul exact al (auto)ironiei şi asta îl face foarte tânăr, este ironic fără să fie o acritură.

Alături, un băiat o întreabă pe mama lui ce înseamnă „tandreţe”. Nu aud răspunsul. Vocea femeii este acoperită de altă voce. Da, vezi, ar trebui să le iau la ai mei câte un bilet la teatru. După 30 de ani de căsătorie, oamenii, bărbaţi şi femei, au un moment de bilanţ, şi nu iese mereu pozitiv. Un spectacol ca acesta le-ar face bine. Ce frumoasă replică: „Nu ne iubim destul ca să fim prieteni!”

Mie-mi sună în minte, după ce am văzut piesa asta regizată de Dinu Cernescu, replica lui Virgil Ogăşanu, rostită cu o sonoritate care-mi pătrunde prin piele, ca apa liniştită a unui lac auriu: „Ce bine că n-am murit azi!”