Nu stă pe loc sau nu se mișcă, oricum nuanțele se pierd.

Văzusem în ianuarie montarea aceleiași piese de la Teatrul de Artă, numai că acolo titlul este un pic diferit – Când timpul stă pe loc. Vladimir Anton a preferat titlul Când timpul nu se mișcă. Este o diferență evidentă între cele două titluri, care ar fi trebuit să se regăsească și la nivel de construcție a rolurilor și situațiilor de joc. Numai că n-a fost să fie. A sta pe loc te duce cu gândul la stagnare, căutare de sens a celor ce ți se întâmplă, pe când a nu se mișca îți induce ideea de regres, pentru că mișcarea noi o asociem, aproape involuntar, cu evoluția, cu progresul.

Despre dramele celor care participă, într-un fel sau altul la un război, s-au scris mii de pagini. Iar războaiele contemporane dau naștere unor suferințe de neescaladat adeseori, pentru că traumele sunt pe măsura atrocităților văzute sau trăite direct în timpul conflictului. Sindromul postraumatic devine bază a tramei piesei scrisă de Donald Matgulies, ceea ce înseamnă că cele edouă personaje principale, Sarah și James sunt … întorși de la război. Al altora, la care ei au asistat, ba chiar au câștigat bani de pe urma suferințelor și dramelor văzute pe viu, acolo și atunci. Ea este după perioadă de trei săptămâni de comă și încă alte trei de recuperare, dar fizic deloc refăcută, el este într-o depresie profundă, pe care și-o tratează cu alcool în cantități mari. Evident că întoarcerea la viața de dinainte de război, deși deziderat, devine imposibilă, firul epic punând în evidență cam toate etapele acestei imposibile întoarceri. De ce imposibilă? Pentru că cei doi își dau seama că nici viața lor de dinainte de război nu era chiar normală, pentru că ei, de fapt, să hrăneau de multă vreme cu urâtul și cu tragismul vieții altora. Și atunci cum să vrei să revii la ceva ce n-ai avut niciodată? Singura soluție în acest caz – întoarcerea pe front. Acum, depinde pe care front: care dintre cei doi alege lupta? Cel care pleacă sau cel care rămâne și o ia cu adevărat de la capăt? Cine e luptător cu adevărat: cel care alege să vorbească lumii despre marile drame prin intermediul fotografiei, sau cel care alege să ducă viața mai departe construind o familie?

Mi-ar fi plăcut să se regăsească în montarea celor de la Odeon măcar parte din aceste interogații. Autorul este foarte generos cu personajele, le-a dat fiecăruia în parte suite de replici care le scot la suprafață multe din frământările interioare și multe din dilemele cu care se confruntă. Numai că am văzut o liniaritate de acțiune și o expunere la nivelul ochilor care mi-a blocat orice dorință de a pătrunde în spatele textului, de a explora pe interior. Se putea insista, de asemenea, foarte mult pe dinamica relațiilor dintre cele patru personaje: cum se schimbă acestea în funcție de propia raportare la traumă și drama în sine. Cei care sunt martori sunt și ei afectați, numai că regizorul a preferat pentru cuplul Richard – Mandy o construcție de tip antiteză cu celălalt cuplu, dar antiteza în loc să servească cauzei a deraiat în caricatural. Cei care vin de pe front sunt oameni maturi, cărora trebuie să le dăm credit pentru că, nu-i așa, vin de pe front, sunt răniți fizic și sufletește; cei care au rămas acasă sunt superficiali, imaturi și chiar insensibili pe alocuri. Ori, după ce am văzut ambele montări, tind să cred că, de fapt, autorul, a vrut altceva, s-a gândit la o cu totul altă conturare a celor două cupluri și a dinamicii relațiilor din interiorul acestora, dar și dintre cei patru. Din cauza asta am rămas cu senzația că s-au ars niște etape în procesul de recuperare: n-am văzut aproape deloc furie, să nu-mi spuneți că ridicarea vocii și atât e semn de furie; după cum n-am văzut aproape deoc personajele trecând prin faza de negociere, ci, din contra, ele trec peste obstacole și merg mai departe aproape insensibili. Și se știe că etapa de negociere, uneori, se poate solda cu victime în adevăratul sens al cuvântului (sunt mulți care aleg suicidul în etapa aceasta).

Când timpul nu se mișcă nu și-a găsit regizorul, încă nu. Asta e impresia cu care rămân după vizionarea montării Teatrului Odeon. Textul cere foarte multă tehnică din partea actorilor, dar și foarte multă atenție la detalii, inclusiv și la modul cum se raportează personajele la obiectele din universul lor casnic (și e doar unul din aspectele de care nu s-a ținut cont, ales la întâmplare). E un text centrat pe dinamica relațiilor interumane, iar asta impune punerea accentului pe mișcare și felul cum nu devine posibilă aceasta. Evident, mișcarea este pusă în relație cu timpul. Și-mi doresc să găsesc toate aceste aspecte undeva, cândva, pe o scenă a oricărui teatru din România.