Acluofobia. Zece povestiri macabre, de A.R. Deleanu

Am deschis cartea la insistențele Biancăi, o adolescentă frumoasă și citită. Mă gândeam că o să am de-a face cu ceva gen seria „Twilight”. Din fericire, gândul nu s-a concretizat deloc. Acluofobia e una dintre cele mai bune cărți recomandate mie în ultimul timp.

A.R. Deleanu (Flavius Ardelean), un tânăr scriitor. Tânăr și foarte bun scriitor de literatură horror. Dar cartea aceasta, a doua pentru el, nu e numai cu horror; e cu de toate. În primul rând, proză scurtă de cea mai bună calitate. Mă feresc de epitete de tipul „extraordinar”, „excepțional”; nu-mi plac exagerările, de felul meu, nu le folosesc nici acum, dar da, cele zece povestiri sunt scrise foarte bine.

Povestirile te conduc aproape fără să clipești printr-un întuneric mai mult sau mai puțin definit, un întuneric greu, apăsător, cu miros de smoală sau de fetid, fără de margini și de necuprins cu ochiul omenesc. Dar înveți să respiri în interiorul acestui întuneric, capeți deprinderile unui înotător, pricepi repede că la două-trei bătăi/zbateri de mâini poți să aspiri cu nesaț o gură de oxigen (salvatoare sau nu, depinde de povestire). Pentru că e literatură horror, tinzi să crezi că povestirile au miez trist; și da, și nu. Oricum, autorul, în ciuda tinereții, stăpânește foarte bine instrumentarul necesar unei construcții literare de tip proză scurtă. Firul epic nu are noduri, dar descrie în mintea omului modele dintre cele mai neașteptate. Toate povestirile încep într-un fel anume și se termină exact cum nu te aștepți. Ceea ce e foarte bine. Miezul povestirii e dat de personaje: atent construite, cu detalii dintre cele mai fine (afli că Stelică e cel mai tânăr și nu poartă de grijă niciunui copil, sau, în altă poveste, Petrescu dezbracă pulovărul, cămașa udă de transpirație și le lasă să cadă pe covor), personaje care trăiesc în locuri și timpuri neprecizate. Tinzi să crezi că una din povestiri se-ntâmplă în Brașov, dar, la fel de bine, s-ar putea întâmpla în Sighișoara. Reperele temporale sunt și mai vagi, singura certitudine e dată de alternanța zi/noapte. La un moment dat, prins de acțiune, pierzi succesiunea și nici nu-ți mai pasă.

Acluofobia e spaima de întuneric. Și spaima asta însoțește toate personajele. Pentru că finalul povestirii este unul neprevăzut, în care întunericul are partea lui de contribuție. Din cauza acestui întuneric, personajele pierd controlul asupra lor și asupra întâmplării, nu se mai pot salva și nu mai pot controla nimic. Cu toate acestea, la multe dintre cele zece povestiri, dincolo de acest întuneric se întrezărește o altă lume, care se naște din transformările și frământările oamenilor amestecate cu spaime și anxietăți și cu tot felul de factori favorizanți (blestemul locului, de exemplu).

Marea majoritate a povestirilor, cu două excepții, nu au niciun miez erotic. Personajele centrale ale construcției literare nu se aproprie pentru a da naștere unei scene de sex, dar cunosc intimitatea relațiilor interumane. Ceea ce au ele în comun e frica, o frică necontrolată, descrisă uneori în tușe grosiere, tocmai pentru a da naștere acelei neputințe de care aminteam mai sus (oamenii nu pot schimba nicicum firul acțiunii).

„Negru, ca o șoaptă fără rost” este povestirea cea mai lungă dintre toate cele zece, e un microroman, iar în „Max Li” vă veți regăsi pe voi, cei care stați la bloc și împărțiți spațiul locativ cu vecini doriți sau nedoriți. Veți regăsi aici o mulțime de prejudecăți legate de traiul la bloc, puse în scenă într-un mod neașteptat.

„Un țipăt urcând prin podea, umplând bucătăria cu zgomotul sfâșietor al materialului și al imaterialului rupându-se de-a lungul cusăturii. Ioana se opri din plâns. Lacrimile ei îi părură dintr-o dată prea mici, prea uscate, prea ridicole, față de chinul ascuns în acel unic, dar aproape animalic, urlet și Ioana înțelesese brusc că acel strigăt nu era doar ale unei femei în durere, ci era țipătul unei mame în suferință.”

Practic, cu acest pasaj, povestirea cunoaște o întoarcere a firului epic la 180 de grade, urmând o succesiune de acțiuni neașteptate. Și cam așa se întâmplă în toate povestirile. La un moment dat, apare descrisă cu finețe chiar spaima de întuneric, adică acluofobia. Niciuna dintre povestiri nu „scapă” de o astfel de descriere.

„Se ridică încet din pat. Dragoș sforăia lângă ea. Se îmbrăcă pe întuneric și ieși din apartament. Coborî scările și intră în beci. Aprinse repede toate luminile (nu reuși niciodată să se lepede de frica de întuneric și, la peste douăzeci de ani de atunci, își revedea mâna de fetiță, la șapte ani, aprinzând grăbită și înfricoșată lumina din hol, fugind tropăind din camera ei până în cea a părinților). Intră în atelierul improvizat și se uită la dulap. Într-adevăr, fusese mutat.”

„Jos, în lumea lor” este una dintre povestirile cele mai dragi mie, unde regăsesc miez de basm românesc; personajele au nume sau porecle pur românești (Stelică, Piele etc.), acțiunea e centrată pe blestemul locului (o mină părăsită în care fuseseră descoperite cândva oseminte umane), care se cere dezlegat din cauza sărăciei lucii în care trăiesc oamenii locului.

Recomand cartea inclusiv celor (ne)amatori de literatură SF sau horror. Chiar veți uita la un moment dat că sunt povestiri „macabre”.

Herg Benet Publishers, Cărțile Arven;