“Bizaroproze”, Flavius Ardelean

Când a împlinit 5 ani, Editura Herg Benet a făcut un eveniment frumos la Clubul Țăranului. Au citit atunci fragmente din cărțile lor foarte mulți scriitori români tineri. Printre ei, și Flavius Ardelean, cu 3 volume publicate (primele două, sub pseudonim: „Îmblânzitorul apelor”, roman – 2012 și „Acluofobia. Zece povestiri macabre”, proză scurtă -2013; ultimul fiind cel de față, publicat în 2014). La acel eveniment, am văzut câţiva autori chinuindu-se să atragă atenția, așezându-se chiar și în genunchi sau rostind cuvinte care mai de care mai vulgare, hlizindu-se penibil pe seama textelor, însă, printre ei și printre câteva voci rezonabile, l-am ascultat și pe Flavius, cu un fragment dintr-un roman (ciclu) în lucru, “Miasma”. Mi-a atras atenția în primul rând prin atitudine. Un echilibru în antiteză cu efervescența ciudată a unora, lăsând rândurile citite să atragă singure. Și m-au atras. Ce a citit la acea aniversare avea și ritm, și culoare, și mister, și nu cerea gesturi conexe din partea scriitorului, care părea să fie acolo ca un funcționar onorabil, angajat de cartea sa doar ca să citească.

Aşa am ajuns, mânat de curiozitate, să caut o carte de Flavius Ardelean şi am ales „Bizarorpoze” datorită titlului şi copertei. Nu e deloc o alegere superficială, pentru că privind cartea asta ai impresia, înainte de a citi textele, că totul are un rost şi că de la conţinut până la aspect, totul a fost gândit în detaliu. Trecând la conţinut, m-am simţit ca şi cum aş fi intrat în casă, pe întuneric, şi aş fi fost bătut măr de o fiinţă fantastică. Nimic nu corespundea reperelor mele literare. Şi-apoi, de ce să mă scotocesc de comparaţii cu nu ştiu cine, dacă măcar în ce priveşte spaţiul nostru literar, nu ştiu unul să scrie aşa? În proza de deschidere, „Vegetal”, personajul principal se transformă într-o plantă umană care se hrăneşte cu vecinii. „Furcacaudină”, un amestec de cinism şi comedie, propune creaţia ca produs al suferinţei altor artişti, unde interjecţiile şi strigătele de durere ale poeţilor sugerează o poezie nemaiîntâlnită. Ceva asemănător în „Chelia lui Valeriu”, unde oamenii sunt omorâţi şi lipiţi de perete, pentru a da o pictură, născută din setea de răzbunare a unui ins umilit.

„Cea mai bună dintre lumile posibile” este proza cea mai greu de digerat în privinţa imaginilor pe care le construieşte. Ea începe aşa:

„În ziua în care îngerii s-au prăbuşit pe asfalt, puţea a căcat în tot Bucureştiul. În ziua în care puţea a căcat în tot Bucureştiul, mi-a murit fiul. Prima dată.”

Ce se desfăşoară în continuare este incredibil. Scene cu îngeri prăbuşiţi, cu lume disperată, cu monstruleţi din fecale, cu guri de metrou înfundate, cu paraziţi şi demoni, şi cu o căutare agonizantă, ca în coşmaruri.

De altfel, fiecare proză pare să fi pornit de la un coşmar. Poate cu excepţia celei care încheie volumul, „Liniştea”, mai aproape de realism. În ea, sătenii din Sutinos, vorbăreţi şi dornici să înveţe toate limbile din lume, merg în satul alăturat, Muitnelis, unde e pe cale să moară ultimul sătean. Merg acolo tocmai pentru că ei încă nu cunosc limba din acel sat, în pericol. Numai că, pentru a putea asculta eventualele cuvinte ale muribundului, sutinosienii trebuie să facă linişte. O situaţie complicată pentru ei.

Poate textul care mi-a plăcut cel mai mult a fost „Geamantanul”, cu nişte hoţi care-i fură unei bătrâne geamantanul, crezând că astfel pot face rost de bani. Însă, după ce îl deschid, li se arată un peisaj total neaşteptat… Şi mai multe nu vă spun. Iar dacă nu detaliez nici pe marginea celorlalte proze, să nu credeţi că nu ar merita. Însă mi-e teamă că v-aş fura din plăcerea cu care veţi descoperi singuri galeria coşmarurilor.

Interesant e că, deşi uneori devin greţoase, groaznice sau macabre, mie, unul, textele lui Flavius Ardelean nu mi-au provocat repulsie. Dimpotrivă. Spre deosebire de alte cărţi de proză scurtă, pot să spun câteva cuvinte despre fiecare proză în parte şi nu cred că o să uit curând imaginile din fiecare. Prozele lui Flavius Ardelean sunt puternice şi ies din zona redundantă a volumelor de gen din România. Nu sunt autobiografice, ci întorc ocheanul spre chinurile şi angoasele tuturor, construind o carte despre natura umană. De altfel, singura copertă mai bună, dacă am excepta-o pe aceasta, ar fi fost una cu un bărbat care stă în fund, sprijinit de perete, şi pare terminat de sentimentul că nu are încotro să o ia. Însă, pe o piaţă cu atâtea coperte proaste, poate negrul şi sobrietatea sunt un semnal. În orice caz, minimalismul merge brici cu duritatea şi urletele din interior.

Editura Herg Benet;