Printre primele cărți apărute în 1990, la niciun un an de la Revoluția din 1989, a fost Fenomentul Pitești (Humanitas, astăzi reeditată), sub semnătura lui Virgil Ierunca. Anesteziați de aerul libertății, proaspeții cetățeni ai unei Românii democratice nu i-au dat foarte multă atenție, sau, cel puțin nu cât ar fi trebuit. E drept, ororile și atrocitățile descrise și reunite sub denumirea de „Fenomenul Pitești” întrec orice imaginație și mintea umană (normală) nu prea poate cuprinde din prima dimensiunea reală a ceea ce a fost acest experiment (de care cred că și Hitler s-ar fi speriat la o primă vedere). Baza acestuia a fost o idee a unui pedagog rus, Makarenko, specialist în reeducarea delincvenților juvenili și care se folosea de niște tehnici barbare, antiumane pe fond. Experimentul P a avut loc între 1949-1952, ani în care au murit oameni în închisoarea de la Pitești, iar alții au ieșit de acolo mai mult morți decât vii, complet transformați, dar nu știm nici până astăzi dacă le-am fi putut pune eticheta de „om nou. În viziunea regimului comunist, „omul nou” trebuia să construiască socialismul pas cu pas, să se sacrifice pe sine în favoarea celorlalți, să-și abandoneze identitatea (a se citi personalitatea) în numele iubirii de patrie și de conducător. Finalitatea ultimă a experimentului: victimele se transformă în călăi, astfel încât, la ieșirea din
Închisoare să nu se mai poată ști cine e victima și cine pe cine acuză. Ștergerea creierelor le-a reușit comuniștilor, în mare parte, dacă ne uităm în jurul nostru astăzi și vedem câți nostalgici comuniști avem printre noi.
Dificultatea adaptării pentru scenă a unui astfel de subiect survine din cel puțin două surse: cum să aduci în fața spectactorilor un subiect care oripilează, astfel încât, dincolo de șocul inițial, ei chiar să înțeleagă grozăvia faptelor; a doua dificultate este dată de dimensiunea artistică propriu-zisă – cum să faci artă, când avem o asemenea temă. Radu Dragomirescu și Alexandru Hasuvater au făcut în așa fel, încât le-a ieșit un spectacol coerent, care țintuiește publicul în scaune, de o asemenea manieră încât spectactorii nu-și dau seama când a trecut timpul. Aproape două ore în care pe scenă ororile defilează sub ochii celor din sală, etapele devenirii omului nou sunt de o evidență și de o stridență copleșitoare, iar personajele își pierd trăsăturile diferențiatoare, își anulează treptat personalitățile, până în momentul în care devin brute-și-atât.
Alexander Hausvater este un regizor extrem de mobil și inventiv, care reușește să-și convertească toată experiența profesională și toată creativitatea (încă nesecată!) de o asemenea manieră încât să surprindă (în cel mai bun sens posibil). El s-a folosit de muzică ca principal mijloc scenic, pentru că îi trebuia ceva care să amortizeze șocul: primele două etape (dintre cele trei) ale transformării deținutului în om nou sunt de o duritatea nefirească, așa că musicalul este foarte potrivit ca formă de spectacol și nici nu anulează dimensiunea estetică a actului artistic în sine. Cu prelucrări ale unor motive folclorice, dar și ale unor muzici patriotice intens ascultate în anii comunismului, Gabriel Basarabescu completează, de fapt creează atmosfera pe fondul căreia sub ochii celor din sală se petrec faptele. Orchestrație simplă, cu puține instrumente, care să dea voie vocilor să se audă (chiar dacă au fost ceva dificultăți tehnice care au ținut de adaptarea la sală și de sincronizarea microfoanelor) și care să aducă în primplan atrocitatea nudă, faptele așa cum s-au petrecut. Nimic fardat, nimic cosmetizat, deși bătăile și abuzurile au fost simulate (tehnicile musicalului, ce spuneam mai sus); simt nevoia să fac o paranteză – personal, momente ca cel cu penetrarea corpului cu o coadă de mătură mi s-au părut mult prea decupate, iar accentul a căzut mult prea evident pe corporalitate, efectul fiind, culmea, pierderea ideii de transformare, de abrutizare, de dezumanizare, teatralitatea căpătând întâietatea în defavoarea ideii de fond.
Experimentul P este un spectacol al Teatrului „Alexandru Davila” din Pitești, deci, cumva, spectacolul este făcut acasă, adică în orașul în care chiar s-au întâmplat grozăviile. Intervine aici memoria colectivă de care, sunt sigură, regizorul a vrut să se folosească. De aceea cred că este interesant de urmărit (în timp) efectul montării asupra spectactorilor localnici prin comparație cu efectul asupra celor din alte orașe, felul cum se raportează la subiect și interpretrările actorilor piteștenii. După cum, este interesant de urmărit efectul pe care îl are în timp acest spectacol asupra trupei de actori. Marea lor majoritatea sunt tineri, născuți fie în ultimii ani de comunism, fie după 1989, deci între ei și anii efectivi ai experimentului sunt destule filtre care atenuează din șoc și care-i pot ajuta (sau nu) să ajungă la adevăratul mesaj al spectacolului. Evident că treci peste stângăciile unora dintre actori, peste inadecvarea la rol și/sau situațiile scenice în sine (au fost destule momente în care stridențele de joc au fost mult prea evidente) și-ți pui întrebarea cum a reulit Hausvater să-i determine să-și intre în rol, pe ce pedale a apăsat, astfel încât să-i determine să fie călăi, victime, brute, eroi ai socialismului etc. Nostalgii comuniști, cei care spun cu seninătate, că era mai bine pe vremea comuniștilor, sunt cei care fie au devenit călăi, fie nu pot să perceapă grozăvia unor astfel de fapte, pentru că mecanismele lor de autoapărare se activează atât de rapid, încât le anihilează orice înțelegere. Așa că … pe acești nostalgici i-aș aduce în sala de spectacol și cu ei aș iniția dialoguri și dezbateri, totul doar pentru ca asemenea grozăvii să nu mai aibă loc vreodată.
Coregrafia Victoriei Bucun (cunoscută publicului larg ca urmare a colaborărilor echipa emisiunii „Dansez pentru tine” de la ProTV de acum ceva ani) este una care susține foarte bine textul, momentele de grup fiind foarte bine construite, în stilul unui musical de foarte bună calitate. Ea se încadrează bine în scenografia simplă, dar de mare efect – pereții unei închisori care devine spațiu concentraționar la propriu, costumele-uniformă ale deținuților-gardieni, în tonuri de gri acaparatoare și care devine fond pentru jocurile de lumini și umbre (personaje în sine în momente cheie).
Este cumplit de trist să aplauzi la sfârșitul unui astfel de spectacol. Experimentul P(itești) n-a fost necesar și nici cerut de marea istorie. Spectactor fiind, la finalul spectacolului m-am întrebat de ce, la exact 30 de ani de la Revoluția din 1989, încă mai trebuie să le readucem aminte conaționalilor grozăviile petrecute în numele unui regim politic exterminator la propriu. Evident, aplauzele (prelungi) au fost pentru trupa de actori, care au reușit să-și domine fricile și să aducă pe scene fapte și orori care n-ar fi trebuit să existe nicicând. Aplauze și pentru Alexandru Hausvater, cel care a știut să nu sacrifice artisticul de dragul subiectului și care a înlăturat orice urmă de senzațional, miza pe realismul crud fiind una câștigătoare totalmente.
Festivalul Internațional de Teatru Miturile Cetății – Ediția a IV-a 2019
Experimentul P – Teatrul „Alexandru Davila” Pitești
Scenariul: Alexander Hausvater
Textul: Radu Dragomirescu
Regia artistică: Alexander Hausvater
Scenografia: Maria Miu
Coregrafia: Victoria Bucun
Muzica: Gabriel Basarabescu
Asistent regie: Monica Pop
Distribuția: Gogu Preda, Ciprian Valea, Ramona Olteanu, Ada Dumitru, Dan Andrei, Diana Bagdasar, Daniela Butușină, Radu Bunescu, Iulia Dumitru, Oana Marcu, Andrei Nedelea, Alexandru Nuță, Tatiana Serghi.
Data premierei: 3 noiembrie 2018
Durata: 1 h 53 minute
