Vorbe la purtător în izmene pe călător. Canguri pentru Ohara

Motto: „Măcar pieri frumos, pre limba ta.” I. D. Sîrbu

„Grozave expresii! Mi-au stat pe limbă atâta vreme.” spune Ohara Donovetsky, undeva, pe la pagina 85.

Mai întâi, mă întreb dacă ne trebuie o asemenea carte despre limba vorbită, de vreme ce aveam deja dicţionare specializate şi numeroase studii academice pe tema expresiilor idiomatice. Ne trebuie tocmai pentru că Vorbele acestea pot fi luate la purtător – le iei prin lume, ca să te înţelegi cu lumea, să-i vorbeşti pe limba ei.

Există o prejudecată referitoare la neologisme – ele ar crea probleme la nivel de comprehensiune, fiind cuvinte prea noi, cărora nu le găsim întotdeauna context adecvat, nu le cunoaştem etimologia şi, de aceea, le aşezăm ca nuca-n perete. Nu doar lingviştii, ci şi vorbitorii atenţi la felul în care se exprimă ideile ştiu deja că acele cuvinte mai vechi în limbă creează dificultăţi, mai ales când apar în îmbinări fixe. Ieşite oarecum din uz, fără să fi devenit arhaisme, utilizate doar mai rar, asemenea vorbe (de duh) devin adevărate pietre de încercare pentru un vorbitor mai puţin dedat cu frumuseţea limbajului neaoş.

La examenele de admitere pentru Facultatea de Limbi Străine, la diverse specializări, unul dintre exerciţii le propunea candidaţilor să traducă un fragment (de obicei încărcat de termeni familiari, vechi, argotici etc.) în limbajul standard, prilej cu care se verifica la nuanţă nivelul de înţelegere a expresivităţii în exprimare. Acesta este, în esenţă, şi obiectivul cărţii despre care discutăm, de actualizare a unor sensuri, prin echivalente semantice. La început de capitol e aşezat Necunoscutul:

Necunoscutul sau cunoscutul geografic (şi etnic) în câteva expresii, ad usum Delphini
Necunoscutul sau cunoscutul zoologic de pe lângă casă
Necunoscutul sau cunoscutul botanic, cu ce e la-ndemână
Necunoscutul sau cunoscutul anatomic de la mână pân’ la gură (limba, ochii, nasul, gura, gâtul şi urechea, mâna, piciorul, bojocii, ficaţii, rărunchii, burta, inima, pielea ş.a.)
Necunoscutul sau cunoscutul alimentar care stă pe limbă (bucate alese şi câteva merinde)
Metehne şi capricii în zicerile noastre (cârcoteala, tabietul, lehamitea, nostalgie şi paseism, lenea, băuta, nehotărârea, inadecvarea, boala, politeţea şi altele asemenea, cu bune sau cu rele)

Există expresii sau termeni care au generat în limba română multe exprimări de tipul „vorba ceea” asupra cărora se insistă mai mult. Substantivul pisică este luat în calcul cu varianta mâţă şi transformat în prilej de micronaraţiune cu mai multe „sertare”:

„Cu pisica e cel mai comic, ea are o poziţie privilegiată, are nouă vieţi, e asociată cu atenţia (are ochi de pisică zicem cuiva ager), dar, pe de altă parte, cu mâţa-n sac nu e bine să fii, că atunci înseamnă că ai fost prins asupra faptului, deci tocmai atunci când ai trecut, cu bună ştiinţă, peste o interdicţie. Pisica e cea despre care se spune că zgârie rău, chiar dacă e mâţă blândă (sau mai ales atunci), apelând la acest proverb în situaţia în care semnalăm că o fiinţă delicată şi manierată din fire ajunge să facă un gest agresiv. Mai mult, pisicii i se întâmplă ceva surprinzător, să poftească la oţet, cel puţin aşa zicem când cineva îşi doreşte ceva inadecvat sau neaşteptat, sau să nu mai mănânce/bea pisica oţet atunci când „nu mai merge aşa, s-a terminat cu tot ce-a fost.

Dar şi că s-a învăţat ca mâţa la lapte spunem atunci când cineva a deprins un nărav, care pare să-i facă plăcere, da’ nu-i aduce nimic bun (sau de care e atras fără încetare). Spunem că ne uităm ca pisica-n calendar când vrem să arătăm că nu înţelegem ceea ce vedem sau că obiectul privit (citit) e de vină, acela ar fi de neînţeles. Când găseşti ce-ngroapă pisica nu e vesel, oricine ştie că pisica acoperă fie ce dejectează, fie ceea ce după mirosu-i ar fi o scârnăvie.

Pisica are nouă vieţi obişnuim să spunem dacă vrem să încurajăm sau să descriem o fiinţă fragilă, suferindă, des încercată de diferite afecţiuni (asta dacă nu o facem chiar pentru o felină supravieţuitoare după un număr de accidente aproape fatale), aşa după cum prin cade în picioare ca pisica nu facem decât să comentăm cu admiraţie rezultatul favorabil în cele din urmă şi comportamentul rezistent al unei persoane trecute prin situaţii de viaţă dintre cele mai provocatoare.

Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă se foloseşte ori de câte ori cei mici, lăsaţi nesupravegheaţi, fac tot ce-i taie capul (= tot ce vor sau tot ce le este interzis), iar cei mari ajung, în absenţa diriguitorului, să încalce reguli, termene sau condiţii.

Am observat în repetate rânduri că expresia trage mâţa de coadă este folosită cu sensul alterat de „a lenevi”, în loc de iniţial, care este „a răbda”, „a fi sărac”, „a o duce greu”. Această glisare de sens s-ar putea explica prin asocierea trasului de coadă – un gest care, luat ad litteram, este ludic şi comic – cu gestul din a tăia frunză la câini, aceasta din urmă aflându-se, într-adevăr, în raport de echivalenţă cu „a lenevi”. Îndrăznesc să reamintesc deci că sensul originar al expresiei a trage mâţa de coadă este „a răbda”, „a fi sărman”, „a avea o viaţă mizeră” şi ar fi minunat, pentru o dreaptă (re)aşezare a lucrurilor, să o valorificăm cumsecade, chiar dacă în lumea noastră de astăzi pisica e asociată cu viaţa de huzur şi „dolce far niente”. (pp. 38-40)

Aşa cum se observă mai sus şi în cazul expresiei a trage mâţa de coadă, unele îmbinări fixe nu mai sunt folosite astăzi adecvat, vorbitorii plasându-le în alte contexte, ceea ce determină modificarea totală de sens.

Dar când este vorba despre literatură, aşa cum observă chiar autoarea de multe ori, cu gândul la Nakata, personajul lui Murakami din Kafka pe malul mării, multe dintre expresii sunt intenţionat deformate pentru a servi unui limbaj aluziv, pentru a transmite şi alte sensuri, care se adaugă, în manieră de palimpsest, sensurilor originare. La I. D. Sîrbu, de exemplu, multe dintre vorbele acestea apar completate, uşor modificate, în aşa fel încât sensul lor iniţial se schimbă cu totul. Iată:

„A nimerit cu oiştea-n Stalingrad şi cu nuca-n Gherla.”

„Cine râde azi un ou, mâine va tăia la sare.”

„Necazul fără haz e ca pâinea fără sare.”

„Cine râde la urmă râde mai bine, fiindcă poate râde şi de cei care, râzând primii, au fost între timp traşi în ţeapă.”

„Schimbarea domnilor nu mai e bucuria nebunilor, e singura nebunie.”

„Capul plecat. Sabia nu taie!”

„Mai bine fă-o pe idiotul picat din lună, decât pe deşteptul care ştie pe ce lume trăieşte!”

„Pune, doamne, pază gurii mele!”

De două ori am deschis, în ultima vreme, Adio, Europa!, romanul lui I. D. Sîrbu, o dată pentru Cuţitul japonez, volumul semnat de Răzvan Petrescu, proză cu elemente de intertext şi jocuri de limbaj, a doua oară pentru cartea Oharei Donovetsky, Vorbe la purtător în izmene pe călător, în esenţă un eseu pe tema anumitor expresii idiomatice, glosări în jurul unor teme identificabile în simple conversaţii sau, cu valoare estetică, în textele literare.

Cu mulţi ani în urmă, să tot fie vreo 15, un elev de clasa a opta se străduia să-mi explice sensul expresiei „a spăla putina”, nereuşind totuşi să-i perceapă sensul figurat. Pentru elevul acela „a spăla putina” însemna a spăla, pur şi simplu, recipientul în care se pun murăturile – „putina” ştia însă ce este, mai auzise acest cuvânt şi văzuse obiectul. La vremea aceea, făceam constatarea că unii dintre elevi nu cunoşteau sensul unor expresii pe care le consideram simple, pentru că deprinderea de a citi divers, calitativ şi cantitativ, nu se formase la timp, creând un deficit de literaţie. Să luăm în calcul că elevii de astăzi, pe lângă faptul că citesc şi mai puţin (mă gândesc la literatură) au deja deprinderea de a citi în limba engleză. Aşa se explică apariţia în scrisul lor a unor forme hibride („am decis să ieşim la plimbare”, „iubesc să mă plimb”), greu de corectat, care mă trimit cu gândul la filmele indiene – în replicile actorilor pot fi uşor decupate inserţiile din limba engleză, stridente în context. Fiecare pasăre pe limba ei piere, din păcate, şi fiecare naţie. Cred că această carte minunat scrisă este, fundamental, şi un gest firesc de apărare a limbii, ca element identitar.

Cartea este scrisă cu blândeţe, cu duioşie şi cu multă erudiţie, folosind o frază limpede, care transmite direct nu doar informaţia, ci şi tonalitatea cea mai potrivită comunicării. Vorbe la purtător în izmene pe călător este de mare interes pentru:

lumea şcolii, profesori, elevi şi părinţi, de la vârsta grădiniţei până dincolo de capătul vizibil al studiilor oficiale, pentru mulţi dintre cei care au de dat examene;
toţi cei care au ca obiect de interes comunicarea, jurnalişti, influenceri, oameni care scriu şi trăiesc din cuvântul scris, din cuvântul rostit;
oamenii atenţi la felul în care se exprimă, căutătorii de expresivitate, cititorii atenţi la cuvinte;
străinii care vor să cunoască subtilităţile limbii române, dincolo de exprimarea standard;
pasionaţii de literatură (nonficţională) scrisă cu miez, rezolvatorii de rebus lingvistic, oamenii care aşteaptă să prindă un tren al vieţii sau orice alt mijloc de transport spre cine ştie ce destinaţii.

Mi-e greu să găsesc o categorie de cititori pentru care această carte a Oharei Donovetsky să nu fie interesantă chiar de la prima răsfoire. Fără îndoială, cartea are avantajul de a oferi explicaţii într-o manieră cursivă şi atrăgătoare, are lipici la public.

Ştiind că Adrian Serghie are o serie fabuloasă de ilustraţii ale proverbelor şi expresiilor româneşti, mă gândesc cum ar arăta o ediţie care să adune laolaltă acest şantier lingvistic surprins în cuvinte şi imagini.

Înainte de a încheia, mai spun că pasajul meu preferat din cartea Oharei Donovetsky este acesta:

„A ohara, oharez, vb I. Intranz. I. 1. A termina un subiect de teză în cinci minute. Fig. A administra lucrare semestrială elevilor, deşi, ca profesor, nu îţi doreşti. II. A putea folosi numărul 2 549 236 în orice context. III. A simţi nevoia bruscă de aer la intrarea într-o incintă. IV. S. c., f. În expr. A o auzi pe ohara în ureche: a şti ce să scrii la bac în momente de cumpănă. A întârzia la ohara: a inventa o poveste inedită despre o situaţie banală întâlnită în drumul spre şcoală, pentru educarea creativităţii. A face canguri pentru ohara: (v. „cangur” – eseu amplu, suma posibilellor eseuri de la punctul al III-lea de la examenul scris de bacalaureat pentru un autor canonic) a elabora un eseu interminabil cu o noapte înainte de termenul limită. A da ohara note (v. „notă”: notă de subsol, paternitatea ideii): a avea în lucrarea-eseu notele de subsol sau ghilimelele pentru idei împrumutate. V. Reg. În expr. A fi colegul de bancă al oharei: a fi Ciprian, a privi pe cineva cu bunăvoinţă (glumă internă).” (pp. 172-173)

Câteva informaţii despre autoare:

Ohara Donovetsky (n. în 1969) este absolventă a Liceului Pedagogic din București (1988) și a Facultății de Litere a Universității București (1994). Are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995) și un doctorat în filologie la Universitatea București. A publicat Gramatica limbii române ca o poveste (2013) și Bacalaureat la limba română (2014). A participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul” (2013). A publicat romanele Casting pentru ursitoare (2018), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (2019) şi Puzzle cu pețitoare (2020). Publică articole în Dilema veche.

Vorbe la purtător în izmene pe călător de Ohara Donovetsky