Niciodată singur: fragmente dintr-o galerie de portrete

Motto: „Scriind, îmi dădeam seama că nu eram singur. Şi că, de fapt, niciodată nu am fost singur. Cred că unul dintre motivele pentru care din adolescenţă m-a atras teatrul a fost că doream să fiu împreună cu alţii, să fac parte dintr-o comunitate. Lucru ştiut, teatrul e una din activităţile umane în care e imposbil să fii singur.” Andrei Şerban

La prima răsfoire, cartea lui Andrei Şerban s-a deschis la Gellu şi la Lygia Naum, pagini de rară frumuseţe din galeria acestor evocări.

Întâlnirea cu Gellu Naum s-a petrecut la o recepţie a Ambasadei Franceze. Cel care le-a făcut cunoştinţă a fost Lucian Pintilie – poetul era „un bărbat puternic, care, deşi în vârstă îşi ţinea statura dreaptă şi demnă, ca a unui star hollywoodian, un amestec de rafinament à la James Stewart cu francheţea şi bonomia lui John Wayne”. La vremea aceea, Andrei Şerban era director al Naţionalului bucureştean şi pusese în scenă Trilogia antică. A putut să îi invite pe soţii Naum la Electra, o reprezentaţie de patru ore, şi, ţinând cont de vârstă şi de problemele de sănătate ale Lygiei, să le trimită şi o maşină. Alte favoruri, absolut mărunte, n-au acceptat – nişte fotolii anume pregătite, un alt traseu decât al spectatorilor obişnuiţi. Discuţiile despre teatru şi poezie, dar şi despre viaţă, au continuat acasă la Gellu Naum, până dimineaţă, când s-au despărţit prieteni.

În portretul Naumilor sunt lucruri care m-au impresionat atât de mult, încât le scriu aici, pentru iubitorii de artă şi de artişti. Poetul suprarealist, care-şi făcuse o parte din studii la Sorbona, obişnuia să urce la întâmplare într-un tren şi, coborând într-o gară oarecare, să poarte o conversaţie cu o piatră, cu un vultur sau cu un câine alb, cum se poate vedea din versurile unei poezii dedicate lui Victor Brauner: „La marginea pământului scâncea un câine de argint.” Precuparea suprarealiştilor era să aducă subconştientul în conştient, să producă întâlnirea şarpelui cu leul, ca în tablourile lui Victor Brauner sau ca în poemele lui Gellu Naum:

„Am fost emoţionat când Gellu, descriind întâlnirea cu André Breton la Paris, facilitată de prietenul lor comun, Victor Brauner, zâmbea trist, amintindu-şi cât de ironică părea în 1947 declaraţia excentrică a lui Breton că centrul lumii suprarealiste s-a mutat la Bucureşti, exact în momentul când comuniştii au impus realismul socialist ca unică formă de exprimare în artă. Deşi redus la tăcere, marginalizat (trăind doar din traduceri). Gellu a continuat să scrie, susţinut şi încurajat de Lygia.” (p. 183)

Ca să-şi învingă frica de întuneric – o traumă datorată experienţei de front a tatălui său, poetul Andrei Naum, combatant la Mărăşeşti, căzut la datorie -, Gellu Naum făcea experimente pe întuneric – desena sau compunea poeme, alături de Lygia, a cărei prezenţă îl liniştea, efect pe care-l avea asupra poetului şi o pisică. O parte dintre secvenţele evocate de regizorul Andrei Şerban apar şi în Zenobia („Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze.”) şi excelentele texte ale Simonei Popescu. Desenele acestea au o poveste care merge mai departe:

„Ultima oară am văzut-o după dispariţia lui Gellu. Era foarte slăbită. Deşi aproape nu mai vedea, refuza să stea în pat. A ţinut să-mi arate unele dintre desenele pe care Gellu mi le menţionase, din vremea experimentelor când scriau şi desenau în întuneric total. Când Gellu i-a scris în glumă lui Brauner că tânăra desenatoare e oarbă, Victor chiar a crezut. Şi acum iată că s-a adeverit, mi-a spus tristă Lygia. Erau foarte puternice desenele şi m-a frapat că fiecare avea un titlu simbolic: Gellu şi Lyga spărgând întunericul, Adevărata întâlnire, adevărata dragoste, Prin pânza de păiajen a intrat o femee…

Femeea care a intrat prin pânza de păianjen stătea în faţa mea acum, fragilizată de vârstă şi de boală, dar extrem de senină, pentru că era pregătită să treacă pragul.” (pp. 183-184)

Se întâmplă să răneşti pe cineva fără să ai această intenţie. E important cum readuci lucrurile în matcă, fără orgoliu, cu smerenie, dacă preţuieşti relaţia cu celălalt:

„O singură dată, fără să vreau, am supărat-o tare: le-am trimis o carte poştală de la Nisa, unde lucram la un proiect de operă, şi am găsit o formulă (credeam eu glumeaţă) de a-mi manifesta dorul de ei, care suna cam aşa: Dacă aş putea să vă aduc să cântaţi printre solişti pe scena operei, ce bucurie ar fi... Atât mi-a trebuit. Lygia şi-a pus armura şi a ridicat suliţa: Gellu nu cântă în cor cu nimeni. El e un mare poet şi, dacă se urcă pe scenă, trebuie respectat, cu toată atenţia asupra lui. Evident, mi-am cerut scuze.” (p. 186)

Cartea aceasta dedicată lumii artelor mi se pare a fi, într-o măsură apreciabilă, şi un elogiu adus prieteniei, relaţie de statornică admiraţie şi afecţiune. Niciodată singur, ci alături de Sanda Manu şi Radu Penciulescu, Ellen Stewart, Peter Brook, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Priscilla Smith, Meryl Streep, Ana Maria Narti, Radu Beligan, Gellu Naum (şi Lygia), Roberto Alagna, Pina Bausch şi Peter Pabst, Kiril Serebrennikov, Andriy Zholdak, Aureliu Manea, Ulla şi Niky Wolcz, George Banu, John Cage şi Merce Cunningham, Philip Glass, Plácido Domingo, Gwyneth Jones, Natalie Dessay, Andrei Tarkovski. Ultima parte este alcătuită din Schiţe de portrete ale unor actori care ne-au părăsit: Emil Botta, Leopoldina „Poldi” Bălănuţă, Florian „Moţu” Pittiş, Gina Patrichi, George Constantin, Ştefan Iordache, Gheorghe „Gigi” Dinică, Carmen Galin, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ruxandra „Tita” Sireteanu, Alexandru „Ducu” Darie, Ion „Pino” Caramitru.

Profesorii din facultate sunt pentru Andrei Şerban modele, dar sunt şi partenerii ideali în discuţii importante despre teatru – rolul actorului, statutul regizorului, definiţia talentului, relaţia dintre raţiune şi emoţie în interpretare:

„Cred că educaţia este cel mai important lucru. Acolo e viitorul, a concluzionat Sanda Manu. Amândoi erau convinşi că actorul este elementul esenţial al teatrului, că fără actor teatrul nu există. Actorul are un rol dublu – de creator şi de instrument, liber şi dependent. Penciulescu vedea actorul ca pe o natură perfect normală, dar dilatată, iar Sanda Manu îl completa: Actorul dilatat e cel care ascultă mai bine, reacţionează mai bine, e mai sensibil, mai viu, amândoi fiind convinşi că teatrul poate funcţiona fără autor, regizor sau scenograf, dar nu şi fără actor.

Când i-am întrebat pe amândoi care e definiţia teatrului, au început să apară deosebiri. Sanda a răspuns concret: capacitatea intuitivă de a hipnotiza toată sala, iar Radu mai abstract: talentul depinde de prezenţă.

Dacă, în lucrul cu studenţii, Sanda pornea de la intuiţie, spontaneitate şi emoţie, ajungând la reflecţie, Radu îi provoca mai întâi să gândească şi apoi să simtă. E adevărat că la început ea le vorbea actorilor, iar el regizorilor. Însă şi în timpul atelierelor lui Penciulescu cu actorii (am asistat la câteva), atmosfera pe care o degaja era rece-caldă, afectuoasă-distantă. Ce se transmitea era o emoţie izvorâtă din intelect. O emoţie a minţii.” (pp. 20-21)

Fiecare portret este suma unor imagini care sunt suficient de puternice încât să vorbească de la sine. Ai senzaţia că spectacolul, în plină desfăşurare pe scenă, se opreşte câteva secunde ca să poţi fotografia un moment semnificativ. Tânărul regizor punea în scenă la Teatrul Mic, condus de Radu Penciulescu, piesa Iona de Marin Sorescu – o parabolă, în epoca aceea, a puşcăriei comuniste. Cenzura a suspendat piesa considerând-o subversivă, iar Radu Penciulescu a demisionat – a ales, ulterior, exilul. Lui Andrei Şerban i s-a acordat brusc dreptul de a călători în Statele Unite, căci devenise indezirabil. Radu Penciulescu, profesorul de care Andrei Şerban rămâne aproape în toată desfăşurarea sinuoasă a destinului acestuia, este şi prietenul alături de care în Manhattan a sărbătorit, cândva, trecere dintre ani:

„Îmi aduc aminte de un revelion petrecut împreună cu Radu, nu mai ştiu în ce an, în Manhattan. Am mers din bar în bar, am discutat toată noaptea, orice în afară de teatru, am râs ca doi nebuni de tot ce se întâmpla în lume, iar în mijlocul lui Times Square, în plin vacarm festiv, am început să strigăm în cor Pluguşorul… Aho, aho, copii şi fraţi! Nu ştiu de ce acest moment ridicol l-a marcat pe Radu, dar mi-l amintea de câte ori vorbeam, chiar când era bolnav, aproape de sfârşit”. (p. 19)

Andrei Şerban scrie după metoda unui regizor pentru care, aşa cum mărturiseşte, este mai important procesul decât produsul final. Mă impresionează că rămâne discret, simți că nu spune tot ce știe despre viața personală (aproape intimă, artiștii își lasă la vedere vulnerabilitățile), a lui și a personalităților pe care le-a cunoscut. Iar secvențele decupate sunt reprezentative pentru personaj. Dintre prieteni, o caldă evocare i se face lui Liviu Ciulei:

„Liviu (Ciulei) era un prieten devotat și o companie plăcută. Îmi amintesc un Crăciun petrecut împreună la vechea mea cabană din upstate NY. Deși era ateu și nu prea îl interesa sărbătoarea, am cutreierat împreună pădurea, afundându-ne în troiene de zăpadă, ca să căutăm un brad cu adevărat frumos. Evident, el l-a găsit pe cel mai armonios. Nu a cântat colinde cu noi, dar a recitat din Eminescu și din Rilke și, prin versuri, a onorat celebrarea noastră cu delicatețe și discreție.” (p. 46)

Despre Pina Bausch, în casa căreia ajunge, regizorul notează lipsa de reacție a prietenilor la moartea ei, în fond, artista trăise până la final „cu toate robinetele deschide”. Nu ai de ce să te miri că viaţa i s-a terminat mai repede. Purta cu ea „cearșafuri” de schițe, lucra totul de la zero, fără stereotipuri. Cum să convingi balerinii că se poate dansa printre ruine?! Așa cum l-a convins Andrei Șerban pe Plácido Domingo („duminică leneșă” ar fi traducerea numelui) să sară de la înălțime, să se afle în picaj pe parcursul celei mai grele porțiuni de partitură, Nessun dorma – a fost singurul de acord, alți tenori nu s-au lăsat convinși.

Pina fuma țigară de la țigară, lucru îngăduit în teatrul ei din Germania, inacceptabil însă în avion, în aeroport, la New York. Emana fragilitate și forță, Pina Bausch era, în viaţă, o făptură cu picioarele desprinse de pământ, cu trupul în aer.

Cartea este interesantă şi prin secvenţele atipice, scene de viaţă socială pe care le poţi întâlni doar în lumea artiştilor, iubitori de experiment. Un concert al liniștii este evocat de Andrei Şerban, care face precizarea că de la John Cage a învăţat să asculte, aşa cum, cu modestie, spune că a învăţat câte ceva important pentru arta spectacolului teatral de la toţi oamenii creativi pe care i-a întâlnit:

„Eram invitat de un prieten muzician la un concert de muzică contemporană, despre care nu știam mai nimic. În mod bizar, evenimentul a început cu un pianist așezat la pian, nemișcat și tăcut, pentru o durată care mi s-a părut o veșnicie. Un moment de o simplitate neobișnuită, plină de febrilitate. Oare compozitorul nu a compus nimic? Interpretul apare pe scenă și nu face nimic?… Și noi, spectatorii, suntem martorii acestui act bizar și acceptăm să rămânem nemișcați, ascultând doar tăcerea?!

Am citit în program că piesa se numeşte 4’33”, o lucrare conceptuală de John Cage.

Tocmai această liniște permite perceperea celorlalte sunete – zgomotul străzii, căderea picăturilor de ploaie, murmurul vocilor care dădeau semne de nerăbdare, alcătuind toate o alt fel de simfonie. O lecție despre a ști să asculți.

New York, 1953. Excentricitate sau profunzime.” (p. 110)

„Libertate” este cuvântul care apare de foarte mai multe ori în cartea lui Andrei Șerban. Cu prețul inclus vine la pachet libertatea, implicând refuzul compromisurilor mari, ieșirea din proiecte, plecarea.

Din prezentarea făcută de către editură, aflăm mai multe lucruri care întregesc, în această galerie, însuşi portretul autorului:

Andrei Şerban, ca tânăr regizor absolvent al Institutului de Teatru din Bucureşti, a fost invitat cu o bursă Ford la New York, la teatrul La MaMa. A studiat apoi un an cu Peter Brook la Centrul Internaţional de Cercetări Teatrale din Paris. A ajuns curând unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru şi operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA şi Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris şi Viena, Covent Garden, Teatrul Naţional din Londra etc.) şi a revenit după 1989 în România pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a pus în scenă, printre altele, Trilogia antică, montată iniţial la La MaMa, cu un succes internaţional răsunător. A rămas prezent în viaţa teatrală a ţării. A fost şeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse şcoli de teatru din lume, a fost nominalizat pentru Tony Awards şi a primit numeroase premii şi distincţii, printre care Obie, „Mr. Abbott”, Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul „Steaua României”, precum şi numeroase premii UNITER. A mai publicat albume cu fotografii din spectacolele sale (Editura ICR, 2008; Nemira, 2013) şi O biografie (Polirom, 2006, 2012).

Niciodată singur sună ca un titlu de pe afiş, poate şi fiindcă în sine cartea pare un spectacol. E important să stabileşti prima etapă în procesul construcţiei unui spectacol – pe cine aşezi în primul rând, cine iese pe scenă, cine stă în culise. Portretele sunt interesante, mai ales că, de cele mai multe ori, au şi zona lor de întuneric – omul este, asemenea oricărui personaj, o alcătuire în care ciudăţeniile şi erorile joacă un rol definitoriu. În acelaşi timp, discreţia, trăsătură a eleganţei şi a nobleţii, îl face pe autor să nu dezvăluie secrete infamante, aceasta nu este o carte de cancanuri. Iată maximum de indiscreţie, de fapt, tot despre tandreţe şi admiraţie:

„Clody Bertola era vedete necontestată a Teatrului Bulandra şi muza care-i inspira pe Ciulei şi pe Pintilie. Amândoi au fost îndrăgostiţi de ea şi, pe rând, soţii ei. La 15 ani şi eu o iubeam platonic. Mulţi ani mai târziu, Clody mi-a făcut o confesiune: Liviu m-a iubit ca un frate, Lucian ca un fiu. Ah, mi-am zis atunci, visător, dacă ar fi fost să fie, poate aş fi putut să-i fiu eu bărbatul! N-a fost să fie. (p. 43)

Chiar şi atunci când aduce vorba despre nedreptăţile pe care le-a trăit, Andrei Şerban nu cade în tentaţia autovictimizării, ci strânge în câteva rânduri, evaziv, motivele nemulţumirii – neplata obligaţiilor faţă de regizor, subfinanţarea sau tăierea finanţării unui spectacol, reproşurile, diferenţele de viziune, capriciile vreunui actor de renume. Sunt şi nemulţumiri în desfăşurare – pandemia, fenomenul distructiv de tip cancel culture, aberaţiile corectitudinii politice, criza valorilor şi noul tip de educaţie etc.

Cartea lui Andrei Şerban surprinde portretul unei epoci în care teatrul suferise transformări de esenţă, (re)devenind pentru public o voce a conştiinţei sociale.

Las mai jos şi alte fragmente:

„Biţă menţionează undeva o discuţie cu Grotowski, când acesta i-a vorbit despre diferenţa dintre prietenia cu Petre Brook şi cea cu Eugenio Barba: când se întâlnea cu cel dintâi, vorbeau numai despre viaţă, pe când cu al doilea doar despre teatru.” (p. 103)

„Putem stăpâni frica dacă o înlocuim cu încredere.” (p. 15)

„În tinereţe Brook l-a cunoscut pe Gordon Craig, bătrân, aproape de sfârşitul vieţii, de la care a primit un sfat: În artă trebuie să ştii să elimini, să elimini şi iar să elimini. Altfel nu vei ajunge niciodată la ce e esenţial. Referirea la distilaree, presupun, un semn că vorbele lui Craig l-au urmărit toată viaţa, iar Brook le-a distilat neîncetet sensul.” (p. 36)

„Mergem la teatru ca să trăim o experienţă unică, diferită de orice trăim în viaţa de toate zilele.” (p. 38)

„Despre Călăuza, pe care îl considera cel mai bun film al său, Tarkovski spunea că e povestea unui om care a suferit o înfrângere, dar, idealist fiind, devine un cavaler al valorilor spirituale.” (p. 162)

„Tarkovski era extrem de detaliat şi exact în indicaţii. Gândea cinematografic chiar şi în situaţii în care spectacolul viu nu se lăsa manevrat cu uşurinţa peliculei la montaj, dar el nu se dădea bătut. De exemplu, dorea să golească scena făcând să dispară magic peste o sută de oameni fără coboare cortina. Şi imposibilul a devenit posibil în cele din urmă.” (p. 161)

„Tarkovski credea cu convingere că rolul artistului azi e colosal. Cu cât un artist are mai puţine posibilităţi de exprimare, de a comunica cu oamenii, cu atât mai rău pentru societate. Artistul este conştiinţa societăţii. Dacă nu mai există artişti, totul se destramă.” (p. 161)

„Avea un cult pentru Hamlet, piesa pe care a dorit toată viaţa s-o pună în scenă, şi părea că proiectul se va realiza, dar nu a fost să fie. Hamlet e cea mai bună piesă politică scrisă vreodată, pentru că în ea apare aceeaşi problemă acută dintotdeauna, de dinainte, din timpul şi de după Shakespeare. Tragedia lui Hamlet nu e că moare fizic din cauza obsesiei sale pentru răzbunare şi dreptate. El se condamnă singur, încercând să aducă ordine în această lumea ieşită din ţâţâni. O face ca să fie util umanităţii. Şi, pe parcurs, se destramă definitiv şi irevocabil. Tarkovski se gândea şi la el însuşi.” (p. 161)

„În repetiţii, rareori l-am văzut pe Alagna să nu se implice cum mulţi obişnuiesc la operă, ca să-şi protejeze vocea. Reluam aceeaşi scenă de cinci ori şi se angaja de fiecare dată ca şi cum am fi fost la premieră. L-am apreciat cu atât mai mult, mai ales după ce am lucrat cu atâţia cântăreţi care, ca să se menajeze sau din pură comoditate, nu cântau, ci marcau doar notele, lucru care mă exaspera. Cum să cauţi adevărul unui personaj fără o investiţie totală? Pe mulţi nu i-am auzit scoţând un singur sunet adevărat până în seara premierei.” (p. 152)

„La finalul celei mai recente întâlniri cu noi, la Paris, la el acasă, Peter ne-a amintit că în fiecare clipă avem posibilitatea să folosim potenţialul pozitiv al oricărei situaţii. Ne-a propus să ascultăm rezonanţa sunetului când spunem yes în engleză, oui în franceză, si în intaliană şi spaniolă, ja în germană, da în română şi rusă şi am simţit împreună că se creează o vibraţie deschisă, spre deosebire de închiderea, ruperea relaţiei pe care o transmit non, nein, nu, niet. De ce sporim negativitatea în lume spunând nu, când ar putea fi atât de uşor să spunem da?! Despărţirea de Peter Brook e întotdeauna dificilă. Dar Brook, intuind dificultatea şi imitându-l pe Prospero, care rupe bagheta magică şi-i oferă libertatea fiecărui actor să-şi urmeze propriul drum, ne-a şoptit Let’s say good bye in the spirit of hello!… păstrând vie reţeaua prieteniei.” (p. 39)

„Un proverb vechi, care arată cât de scrântită e lumea, spune că de multe ori incendiatorii, cei care vor să facă rău, sunt lăsaţi în pace ori sunt chiar lăudaţi, pe când cei care trag semnalul de alarmă, în loc să li se mulţumească, sunt fie persecutaţi, fie socotiţi ridicoli.” (p. 165)

Niciodată singur: fragmente dintr-o galerie de portrete de Andrei Şerban