Am citit cartea în 2017, iată că se fac cinci ani în curând! De fapt, am devorat-o! O carte pe care o citești și o recitești, pentru că fiecare nouă lectură vine la pachet cu noi revelații. Am stat de vorbă cu Eshkol Nevo de două ori și tot nu cred că am epuizat toate sensurile acestui roman. Trei etaje/Tre piani este și titlul filmului și am fost mai mult decât curioasă să-l văd. Știam că fusese dramatizat romanul (Nevo povestește și în interviu ceva despre această dramatizare) și cu atât mai mult eram curioasă să văd cum gândește regizorul cinematic tot universul cărții. E un proces deloc la îndemâna oricui, dar capcana a fost evitată: Nanni Moretti n-a construit un triptic, trei părți distincte reunite într-un pachet, ci a regândit povestea, fără să falsifice nimic din ceea ce dă nota de originalitate romanului. E o mare artă să faci film care să nu intre în conflict cu cartea, deși este gândit total diferit de aceasta. Meritul scenariștilor (printre ei se numără și regizorul) este că au adaptat povestea universului italian (spuneam în cronica cărții că povestea celor trei personaje principale ar putea fi povestea oricăror alte trei persoane de oriunde din lume), liantul întregului demers fiind rafinamentul. Rareori mai avem șansa în ultimii ani să vedem un produs cinematografic pus de la bun început sub semnul rafinamentului, fără a sacrifica nimic de dragul acestuia. Personajele rămân centrale până la final, acțiunea li se datorează, nimic nu trenează, iar comunitatea se ridică pe post de zid în jurul celor trei și a familiilor lor.
Sinele (ID-ul), Eul (EGO-ul) și Supraeul (Super Ego-ul) din roman – cele trei etaje ale blocului, fiecare cu drama lui distinctă – se transformă într-o narațiune care se întinde pe 10 ani. Cu alte cuvinte, filmul debutează cu accidentul băiatului judecătoarei și nașterea vecinei de la etajul doi, eveniment căruia i se adaugă rătăcirea în parcul de lângă bloc a fetiței de la primul etaj. Conflictul se construiește în jurul unui singur nucleu – miracolul vieții. Care miracol se va descompune și recompune cu fiecare spaimă adăugată. Cercul spaimelor devine din ce în ce mai sufocant, astfel încât se moare și se pleacă. Pe rând. Din bloc. Cât mai departe. Interesantă este etapa de mijloc – după 5 ani -, felul cum a gândit-o Nanni Moretti, ca etapă de tranziție, dar deloc secundară în evoluția viitoare a fiecăruia în parte. Familiile se destramă sau devin mai puternice tocmai pentru că există această tranziție, această acceptare a propriilor frici. După alți cinci ani, personajele se regăsesc pe scara blocului, asistând la un carnaval local, o mulțime de perechi dansând cu frenezie tango. Pasiune în stare pură, la care asistă o mână de oameni marcați tocmai de lipsa acesteia. Cu alte cuvinte, ce-am uitat refuzând să (ne) trăim viața? Cele trei etaje din roman devin trei stadii ale vieții, trei etape de maturizare (forțată pentru unii dintre locatari), cărora aparținătorii (membrii familiei) nu le fac față întotdeauna cu brio. Fetița de la parter ajunge balerină, nou-născuta de la primul etaj crește și se maturizează înainte de vreme, devenind sprijinul real al tatălui după nașterea fratelui, iar băiatul de la etajul al treilea, rebelul devenit peste noapte delincvent (datorită accidentului de mașină soldat cu moartea victimei) trece printr-un adevărat proces de transformare, care se întinde pe mai mulți ani și care include în primul rând distanțarea de propria familie.
Un cartier elegant din Roma, Prati. Un bloc vechi, cu geamuri care te fac să urăști și mai tare termopanele, interioare stilizate, adaptate fiecărui stil de viață în parte, dar care toate denotă eleganță. Un loc din care oamenii nu vor să plece, dar se văd nevoiți să o facă. Un loc care ascunde foarte bine singurătățile fiecărui locatar în parte. Cadre restrânse, care nu lasă să ghicești prea mult din ceea ce se află dincolo de evidențe. Presupunerea devine formă de comunicare, una profund vicioasă, evident, căci nici unul dintre locatari n-are curaj să pună degetul pe rană, să spună verde în față ce-l deranjează/doare. Riccardo Scamarcio și Elena Lietti, la primul etaj, cuplu de o fragilitate dureroasă, oameni pe care-i întărește suferința neexteriorizată, de te miri că nu fac implozie de atât de multă durere; Alba Rohrwacher, mama de la al doilea etaj, nevoită să-și crească aproape singură copilul/copiii, căci soțul era mai mult plecat pe șantiere, nebunia ei se alimentează continuu dintr-o singurătate absurdă, alimentată de frica de a moșteni nebunia mamei (bunica copiilor); la al treilea etaj un cuplu aproape disfuncțional, format dintr-o judecătoare pensionară nevoită să aleagă între a rămâne cu soțul sau a pleca cu fiul; cred că cea mai dureroasă alegere și cea mai intensă dramă este cea a judecătoarei, nu întâmplător Nanni Moretti o distribuie în rol pe Margherita Buy, o actriță cu o versatilitate a expunerii emoțiilor rarisimă. De asemenea, deloc întâmplător, aș zice, regizorul își asumă rolul soțului, cel care iese din scenă în etapa de tranziție, dar care rămâne oarecum prezent prin intermediul lungilor convorbiri ale soției cu robotul telefonic. Ce metaforă vizuală perfectă pentru a exprima singurătatea absolută!
Trei etaje/Tre piani nu este despre alegeri, cât este despre singurătatea crudă și fețele ei cotidiene. Trei etaje/Tre piani este despre frică și curaj, despre spaimă și teroarea propriului gând. Un film de un rafinament de care nu credeam să mai am parte, căci focusul este pe oameni, în permanență pe ei. Schimbarea lor, care vine întotdeauna din interior, se reflectă la nivel de costum/haină – dezordinea vestimentară este aproape în totalitate absentă (aproape că nu-ți vine să crezi că e vorba despre niște contemporani, despre niște oameni cu care ne-am putea întâlni oricând la colțul străzii sau pe etaj), judecătoarea începe să-și schimbe stilul vestimentar odată cu stilul de viață, după moartea soțului, când începe, pas cu pas, să deguste din micile plăceri ale vieții: o rochie nu tocmai ieftină, o baie cu spumă, un telefon la una din emisiunile radio etc. Muzica nu face altceva decât să sublinieze transformarea, astfel încât cu greu îți aduci aminte dacă la anumite scene a existat sau nu fond muzical.
Un film pe care-l poți savura și dacă n-ai citit cartea. Aici e pariul regizorului. Personal, după vizionare n-am putut să ies imediat din atmosfera filmului, mi s-au învârtit prin minte stări, gânduri și emoții cărora cu greu le-am făcut față. Dacă te scoate din zona de disconfort? Se prea poate să-i iasă și asta lui Nanni Moretti, deși el nu asta-și propune. Dacă ai „curajul” să iei filmul ca fiind ceea ce este, o producție la limita filmului de artă, atunci ai surpriza să nu te lase indiferent. E lipsit de artificii tehnologice și de tot felul de efecte specifice filmelor de acțiune, ori poate că tocmai asta îl recomandă cinefililor.
Trei etaje/Tre piani
De: Nanni Moretti
Cu: Riccardo Scamarcio, Alba Rohrwacher, Tommaso Ragno, Nanni Moretti, Margherita Buy
Dramă – Italia, Franța – 2021 – 1h59
Premieră mondială la Cannes 2021
Distribuit de Independența Film
În cinematografele din România din 7 ianuarie
