Iubirea nu e un vers liber

Motto: „Oraşul creştea dezordonat, ca un băiat căruia hainele îi rămăseseră prea mici.” Susana Fortes

Titlul m-a ţinut departe de cartea asta un timp, fiindcă sugera (probabil de aceea a şi fost ales) prin metafora nouă, fără să fie neapărat expresivă, doar un subiect sentimental. Dar, în acelaşi timp, titlul face corect legătura dintre un sentiment şi poezie, nu orice fel de poezie, acea poezie care se dovedeşte cea mai interesantă pentru sensibilitatea contemporană, cea eliberată de sub tirania versificaţiei.

De altfel, povestea de dragoste, plasată pe fundalul unor vremuri de criză politică (doar puţin înainte de declanşarea Războiului Civil din Spania), traversează diverse medii sociale, de la amfiteatrul universitar în care se ţin cursurile de literatură, la adresele obscure unde sunt torturaţi insurgenţii, trecând prin saloanele personajelor mondene, populate de o umanitate gregară – parveniţi, interlopi, prostituate de lux, informatori ai poliţiei, jurnalişti implicaţi în afaceri dubioase, studenţi revoluţionari etc.

Madridul anului 1935 este radiografiat de Kate Moore, o tânără americană venită la studii, ajunsă ţintă a serviciilor secrete. Însă acţiunea romanului nu este aşa de spectaculoasă cum pare. Lumea din umbră rămâne în umbră. Aproape nimic nu se lămureşte pe deplin pentru Kate, nici cazurile de dispariţie subită, nici motivele exacte ale confruntărilor violente dintre tabere, într-un război civil încă nedeclarat.

„Când a sosit prima dată la Madrid avusese senzaţia că intra în altă viaţă, de parcă ar fi fost un personaj împins afară din alt scenariu. De unde a mai apărut şi asta? Totul îi sporea senzaţia de irealitate: rumoarea conversaţiilor într-o limbă pe care încă nu o stăpânea bine, tarabele ambulante unde se vindeau iepuri, raţe şi găini în cuşti de sârmă, somnolenţa rămasă în urma drumului lung cu vaporul… Madrid, sfârşitul călătoriei.

Avea notată pe o hârtie adresa: Residencia de Estudiantes, strada Pinar nr. 21 şi o scrisoare de recomandare de la conducătoarea ei de studii, miss Rachel Abramson.” (p. 9)

Relaţia dintre Kate şi Álvaro Díaz–Ugarte face parte din categoria iubirilor imposibile. El este căsătorit şi are cu cincisprezece ani mai mult. Abia venită la Madrid, foarte tânără, Kate nu ştie aproape nimic despre bărbatul pe care îl aude vorbind despre poezie şi nu se poate împotrivi fascinaţiei pe care el o creează în jurul său, fără să fie tipul de bărbat cuceritor:

„Nu era un tip după care să-ţi pierzi capul şi avea cu aproape cincisprezece ani mai mult decât ea. Firesc ar fi fost să se îndrăgostească de oricare dintre băieţii zgomotoşi şi plini de viaţă care asistau la cursurile de vară. În plus, avea în el ceva aspru şi calculat şi care nu îi plăcea, o siguranţă de om care crede că a trăit de-acum tot ce se putea trăi. Ar fi fost uşor atunci să nu se mai vadă. Cochetăria verbală era abia la început. Era vorba doar de o atracţie intelectuală. Un joc, s-ar putea spune.” (p. 10)

Între cei doi, nimic nu e clar. Nu au timp pentru iubirea lor, pe care o feresc, inutil, de ochii indiscreţi. Sunt într-un oraş în care se ştie totul despre toată lumea, într-o ţară veche şi complicată.

„— Nimeni nu moare de două ori.

Nu a înţeles. Nu că n-ar fi priceput semnificaţia concretă a cuvintelor, dar nu ştia ce voiau să însemne în situaţia dată. Dar el n-a mai adăugat nimic. În întuneric nu-i desluşea nici expresia feţei. Se lăsa noaptea. Şi-a simţit picioarele îngheţate. Habar nu avea atunci în ce era pe punctul de a se băga şi nici că în jurul lor se urzea o plasă. Ea credea că se îndrăgostise de un poet. Nu ştia că era gata să devină amanta unui bărbat către care se aţinteau multe priviri.

Poza lui apărea des în ziare, cu prilejul unei inaugurări sau al unui eveniment oficial, în pardesiul cu două rânduri de nasturi şi pălăria trasă pe un ochi. Cu bărbia lui osoasă şi zâmbetul lui discret. Álvaro Díaz–Ugarte. Un chip inconfundabil pentru serviciile de urmărire care începeau să ţeasă plasa deasă a relaţiilor internaţionale. Niciun serviciu de informaţii nu ignora rolul diplomatic pe care îl jucau scriitorii în cancelariie europene cu ocazia deplasărilor şi conferinţelor în străinătate. Undeva se cocea un război.” (p. 12)

Despre autoare, găsim câteva date în prezentarea făcută de editură:

SUSANA FORTES s-a născut în 1959 la Pontevedra, în Galicia. A studiat istoria și geografia la Universitatea din Santiago de Compostela și istoria americană la Universitatea din Barcelona. A trăit o vreme în Statele Unite, unde a predat limba spaniolă și istoria artei. În prezent este profesoară la Valencia și colaborează la publicațiile El País și La Voz de Galicia, precum și la reviste de cinema și literatură. Primului său roman, Querido Corto Maltés (1994), i-a fost acordat Premio Nuevos Narradores. I-au urmat Las cenizas de la Bounty (1998), Tiernos y traidores (1999), Fronteras de arena (2001), El amante albanés (2003), El azar de Laura Ulloa (2006), recompensat cu Premio de Narrativa de la Crítica Valenciana, Quattrocento (2007), Esperando a Robert Capa (2009), La huella del hereje (2011), Iubirea nu e un vers liber (El amor no es un verso libre, 2013; Humanitas Fiction, 2021) și Septembrie poate aștepta (Septiembre puede esperar, 2017; Humanitas Fiction, 2019).

Cartea e plăcută, fără să fie o capodoperă. M-au interesat diferenţele culturale, observate cu ochiul unui străin. Diferenţele astea sunt mai mari decât s-ar crede. Aş zice că sunt de nedepăşit, chiar şi atunci când cunoşti la perfecţie limba (nu e cazul aici), tot rămâne un accent care trădează altă origine. Practic, oricât de mare este efortul de adaptare, străinul rămâne un străin, nimic nu-i anulează condiţia de intrus – Kate stârneşte curiozitate şi suspiciune. Ce caută ea aici? Cine a trimis-o şi de ce? Este interesant (şi neplăcut, la un moment dat) pentru Kate să afle cum este privită, urmărită, de ce este arestată. Afinităţi cu lumea pe care venise să o cunoască există – cea mai puternică este poezia, să o numim aşa, poezia, ca să nu folosim celălalt termen, iubirea.

Într-un singur moment simte Kate că şi-a luat ţara cu ea, în călătorie, atunci când, deschizând uşile unui salon din lumea mondenă a Madridului, aude ritmul unui pian răsunând pe acorduri de boogie-woogie. Muzica aceasta, la modă în America, ajunsese la Madrid înaintea ei. Kate află că un poet andaluz adusese muzica aceasta direct de la New York, pe un disc de 78 RPM al casei de discuri ARC.

Poezie există în această carte, mai ales în secvenţele mici, care surprind o emoţie, o imagine, o lume pe care o vezi prăbuşindu-se, fără să o poţi salva.

Las mai jos alte fragmente:

„Îşi amintea mirosurile. Parfumul floricelelor pufoase şi rotunjoare de scai-măgăresc în plin soare şi mirosul de fum de balegă de cal folosită pe post de combustibil; mirosuril de canal din bisericile catolice; aroma conurilor în păduricile de pini vara, un miros pe care studenţii străini abia ajunşi acolo, ca şi ea, îl atribuiau unui incendiu stins de curând. O ţară care miroase a incendiu abia stins trebuie luată în serios.” (p. 8)

„Era prea orgolioasă pentru a avea un iubit secret. Nu fusese niciodată îndrăgostită de un bărbat căsătorit.” (p. 180)

„Díaz–Ugarte învăţase să se teamă de tăcerea femeilor ca de praful de puşcă.” (p. 180)

„O întreagă reţea de spionaj, care se strângea în jurul ei. Dar dragostea nu vede nimic, e oarbă. E un pisoi vârât într-un sac.” (p. 132)

„Astfel, a rămas literalmente la mâna ei, legat de ea de mâini şi de picioare, pentru totdeauna. Asta o fi fost, şi-a zis el, amintindu-şi de abisul care se căscase între ei începând de atunci. Nimeni nu poate iubi o femeie faţă de care are o datorie atât de mare.” (p. 100)

„Atunci a simţit Kate pentru prima dată senzaţia de vid, golul care era ca un loc ciudat şi scobit, în care încăpea doar vina. Un gol de o adâncime înfiorătoare. Şi-a zis că cei pe care îi iubeşti trebuiau să moară cu toate lucrurile lor. Şi a stat îndelung în locul interzis, cu picioarele spânzurând deasupra apei, spinarea încălzită de soare şi ascultând zgomotul asurzitor al apei, până s-a săturat de plâns. După care a învăţat să vieţuiască cu acest mister. Azi eşti, mâine nu mai eşti.” (p. 75)

„în fond, se aflau la Madrid, un fel de sat mai mare, unde totul se află şi se spune mai departe.” (p. 122)

„Şi l-a imaginat cu satisfacţie muşcând ţărâna doar pentru plăcerea de a-i întinde pe urmă mâna ca să-l ajute să se ridice. Uite-aşa ne trădează sentimentele. Se trece de la ură la iubire, de la pace la război. Dar asta Kate încă n-o ştia. Nu avusese timp să înveţe.” (p. 30)

„Păi la ce se aştepta? S-o primească cu braţele deschise? Nimeni nu este liber să fie el însuşi. Asta-i viaţa. O linie discontinuă de împliniri şi erori de calcul, în care fiecare repară ce poate şi cum poate. Tu, aici. Eu, dincolo. Fiecare la locul lui. În definitiv, el era un bărbat căsătorit.” (p. 224)

„Dacă vrei să creşti copii curajoşi, dă-le o hartă, o tabletă de ciocolată şi o lanternă.” (p. 17)

„Simţea pentru acest tânăr o simpatie frăţească, de parcă ar fi fost un tovarăş de joacă capturat de la un trib inamic.” (p. 50)

„Profesorul îi arăta un oraş interminabil. Ea se uita în sus, spre acoperişurile acelui Madrid provincial, presărat cu clopotniţe şi nori suavi, cu balcoane în care pisicile păreau să privească şi ele tarabele pieţei. Mintea ei îmbrăţişa întrega panoramă de cupole, bârne, mâţe lenevind la soare, vânzători ambulanţi care sunau din clopoţel şi ferestre deschise spre zarva străzii, ca într-o piaţă arabă. Soarele scălda barăcile cenuşii, vânzătorii strigau lăudându-şi marfa. Kate nu era obişnuită cu arta tocmelii. Şi-a zis că se afla într-un loc unde orice dorinţă omenească îşi are preţul. Care să fi fost al ei? Nu ştia.” (p. 61)

Iubirea nu e un vers liber de Susana Fortes