Treptele însingurării duc întotdeauna spre ceilalți – „Trei etaje” de Eshkol Nevo

Nu, nu am greșit titlul. Pare o contradicție în termeni, dar citind cartea lui Eshkol Nevo veți înțelege de ce l-am ales. Un roman al omului contemporan, în care singurătatea este personajul principal. Iar însingurarea procesul prin care reușim (sau nu?) să ne îndepărtăm. E curajos Nevo în acest roman, extrem de curajos. Pune degetul pe răni adânci și supurânde, care dor și din a căror deschideri se văd urme de vieți. Doar urme.

Etajul I – Sinele (ID)

Bătrânețea (ne)asumată. Suflete îmbătrânite înainte de vreme, despărțite de trupuri și aflate într-o continuă căutare de refugiu. Etajul I e locul unde pare că liniștea e la ea acasă, liniște venită dintr-un soi de resemnare în fața trecerii vieții. Dar ca să ajungi acasă, culmea, trebuie să urci, nu să cobori sau să stagnezi. Urcarea presupune revoltă, luptă feroce cu toți cei din jur, dar și cu tine însuți. Vocea Sine-lui e voce bărbătească, voce de om revoltat, agitat peste măsură, voce de om supărat pe toți, voce de om care-și acceptă cu greu înfrângerea. Monologul lui e unul greu de citit, dar și mai greu de pătruns. Dincolo de toate încercările și căutările, dincolo de frământări, resemnări și de tot ce presupune că aduce un val al vieții, se aude, sau ar trebui să se audă, vocea rațiunii, a înțelepciunii și a iubirii de tine. Ispita tinereții e femeia însăși, cea care e gata să joace totul pe-o carte, să răstoarne siguranța asumată și calmul maturității, dar dacă o va face sau nu o să descoperiți citind.

Etajul al II-lea – Eul (EGO-ul)

Ajungi într-o etapă a vieții în care crezi că ai de toate. Și, de fapt, pe zi ce trece, îți dai seama că ai de toate, e foarte adevărat, dar toate acestea au venit împachetate într-o mare singurătate. Sau înstrăinare, cum vreți să-i spuneți. Te trezești sufocat de obligațiile zilei și înstrăinat de propriile tale gânduri. Te trezești că ai halucinații, că începi să-ți vorbești în gând, pentru că nu mai ai cui altcuiva (și de-ai încerca, nu te-ar asculta nimeni) să te adresezi. Te trezești că te arunci în și mai multă muncă, că-ți cauți rost nou și … intri în cele mai stranii combinații. Nu, mintea nu-ți joacă feste, doar oamenii, cei din afara ta, ei sunt vinovați; ei sunt cei care se șterg zilnic de existența ta ca de o haină atârnată în cuier și care nu-și cer nici măcar scuze pentru imposibila durere ce ți-o cauzează. Căci, nu-i așa, ignoranța doare până în străfundul sufletului. Te doare până și gândul că ai putea să-ți fii corvoadă doar ție, pentru că nimănui altcuiva nu pare să-i pese.

Etajul al III-lea – Supraeul (Super Ego).

Spovedania e cea mai bună cale de împăcare și de (re)așezare în propria-ți viață. Nu o faci, nu mergi mai departe. Rosturile lumii și, implicit, ale vieții tale de aici, din mijlocul oamenilor, sunt resorturi intime ale acțiunii. Tu ești cea care urcă și coboară etajele, iese în stradă, caută soluții, merge din cort în cort (corturile fiind sălașurile celor mai ascunse dorințe) și, mai apoi, când trebuie să se odihnească… ei bine, de acolo începe noua viață. Spălarea ritualică, repetată de două ori, face din toată această căutare o adevărată Golgota pentru Super Ego. Nu poți merge mai departe dacă nu te cureți de gânduri, de fapte, de judecăți, de false valori. Și nu întâmplător o faci în toiul acțiunii, când lucrurile par că scapă controlului conștient.

Cei trei locatari din blocul singurătății sunt oameni care sunt scufundați în propriile lor intimități. Au trecut de mult pragul depresiei, nici măcar să se sinucidă nu-și mai doresc sau nu mai sunt capabili; au trecut și pragul înțelegerii, după cum au pășit și peste cel al iubirii de sine. Și odată ajunși dincolo, au început să iasă din cochiliile singurătății lor absolute și au descoperit: puterea îmbrățișării, puterea mărturisirii, puterea căutării și a drumului așternut în față. Etajele se suprapun în măsura în care ne recunoaștem a fi acolo, în măsura în care le locuim.

Credit foto: Vlad Eftenie

Se urcă greu etajele lui Eshkol Nevo. La primul etaj îți spui că nu mai ieși de acolo, ai impresia că înnebunești cu fiecare frază citită. Treci la al doilea; oh, aici e deja singurătatea absolută. Nu cred că am citit în ultimii ani vreo carte care să cuprindă în esența ei singurătatea așa cum a făcut-o Nevo aici. Cu un bisturiu alunecând pe muchia dintre normal și anormal, cu o precizie de neurochirurg, Nevo își duce personajul până în pânzele albe ale nebuniei, dincolo de pragul suferinței absolute, acolo unde pare că și ceasul stă pe loc (și sunt zeci de ceasuri, nu unul!). Se citește atât de greu capitolul acesta, încât treci prin toate stările: ba îți vine să arunci cartea, ba îți vine să te ridici și să urli din senin, ba te crezi cel mai bun cunoscător al naturii umane și începi să pui etichete. Ei bine, Nevo merge și mai departe și ajungi citind cartea să-ți dai seama că ai prejudecăți despre care habar n-aveai, că trebuie să te scuturi și să-ți cauți emoțiile cele mai ascunse, pentru că altfel nu mergi mai departe. Dacă rămâi în stadiul rațional, nu ai cum să urci la etajul al III-lea. Și Nevo te provoacă să faci asta, îți încearcă toate simțurile și ți le pune la treabă într-un fel cum nu a mai făcut-o nimeni altcineva. La etajul al III-lea pare că vine eliberarea. Pare, că nu e chiar așa, pocnitură din degete. Nu întâmplător, SuperEgo-ul e o judecătoare. Și ce judecătoare! Nu povestesc nici măcar două rânduri despre cazul în sine, ci atât spun: ca să-i citești mărturisirea îți trebuie emoție, nu rațiune. Și dacă reușești asta, atunci îi vei înțelege spovedania. Și-ți vei da seama că și tu ești unul dintre cei care judecă. Și doar atât, judecă. Și că omul nu e întâmplător făcut din minte și inimă, rațiune și simțire.

Magistrală construcția epică a romanului; magistral regizate vocile. Nevo dă dovadă de o știință a scrisului cum rar întâlnești. În ciuda tinereții sale, autorul are o profunzime pe care o întâlnești doar la bătrânii înțelepți. Nu știu de unde-i vine înțelepciunea; tind să cred că e tehnică exersată în ani, dar aflată într-o combinație atipică cu o experiență de viață asumată și destul de bogată. Și mai cred că e vorba și de genă, altfel l-aș contrazice pe Freud, multinvocatul Freud.

PS: fotografia lui Vlad Eftenie am primit-o în timp ce citeam cartea. E făcută în Lisabona și mi-am dat seama că singurătatea e aceeași, nu contează în ce parte a lumii te afli. Și mai are ceva fotografia asta: prinde în cadru „înstrăinarea” și acel „Singur în mijlocul mulțimii” – exact cum sunt și personajele din „Trei etaje”.

„Trei etaje” este recomandarea bookhub.ro