Viitorul începe luni. Femeile poartă corset, bărbații poartă umbrelă.

„Motto1: „Orașul București, atât de zgomotos și de capricios în zilele noastre, nu era tot astfel în timpul lui Caragea.” Nicolae Filimon

*

Motto2: „Închipuiește-ți că ai tot timpul din lume! E singura cale de reușită când nu mai ai timp deloc.” Ioana Pârvulescu

Într-un eseu cunoscut, Amos Oz se întreabă din ce este făcut un măr.

Există în romanul Ioanei Pârvulescu o secvență în care băiatul care vinde ziare află că în miezul oricărui măr se găsește o stea cu cinci colțuri, ceea ce-l face pe Nicu, așa-l cheamă pe băiat, să se gândească la o similitudine: în interiorul oricărui om se găsesc tot felul de lucruri care, cred copiii, ar trebui să fie bune la gust. Un personaj interesant intră în scenă și oferă cititorului o perspectivă ingenuă a lumii, dincolo de ce se scrie despre ea prin gazete. Nicu este vânzătorul de ziare. El îi poartă de grijă portarului de la ziarul Universul, nea Cercel, internat în secția doctorului Gerota, prilej de a se minuna că omului i se scoseseră „pietre din burtă”:

„— Cum i-or fi crescut pietrele astea în burtă?

Și, cu mare atenție, Nicu lărgi gura săculețului luat de la spital și i le arătă lui Jacques.

— Dacă e să-ți rodească burta, măcar să fie acolo ceva bun, nuci, struguri sau mazăre verde, gata curățată, nu pietre urâte, fără niciun rost.

Jacques era absolut de acord: dacă tot te taie, măcar să-ți scoată ceva bun de-acolo. Își aminti și el că are de arătat ceva: tăie un măr pe din două, însă nu cum făcea bucătăreasa când pregătea plăcintă cu mere, ci perpendicular pe linia care duce de la codiță spre mustăți. Și-i arătă lui Nicu o minune de stea în cinci colțuri, ca la epoleții ofițerilor din armată. Îi spuse că toate merele au steaua asta în cinci colțuri în miezul lor. Și că pesemne fiecare om are tot felul de lucruri pe dinăuntru despre care nici prin cap nu-i trece că sunt acolo.” (p. 213)

Dacă romanul acesta ar fi un măr, atunci să ne gândim ce-am putea găsi în lăuntrul lui. Răspunsul ține, evident, de așteptările fiecărui cititor. Însă este cert că aproape toți vom constata că, de la o primă privire, orașul arată promițător. E deja luni, 23 februarie 1898:

„Am trecut pe lângă casa generalului Algiu și m-am mirat să văd mormanul de zăpadă cu dâre înnegrite, adunat cu grijă într-un colț al grădinii pustii, nu se topise cu totul. M-am uitat după o birjă, deși șansele să prind una în preajma redacției erau mici, așa că am iuțit pasul spre stația din fața Teatrului Național, care nu-i departe. Spre deosebire de colegul Procopiu, care, ca orice om important, își ia zilnic umbrela, indiferent de vremea de afară, eu mă orientez după previziunile meteorologice din gazetă, pe care de altminteri am datoria să le obțin prin telefon de la Institut – o treabă destul de plicticoasă. Or, de zile bune, nu se mai anunțase ploaie sau ninsoare. Mi s-a părut că aud pași în spatele meu. M-am întors iute, totuși n-am văzut pe nimeni, pesemne că mi se năzărise. Am nervii foarte încordați în ultima vreme.

Piața Teatrului, bine luminată de felinare electrice, de care domnul primar a fost tare mândru, ca și cum el ar fi inventat electricitatea, era însă pustie, lucru cu totul ieșit din comun. Dacă birjarii și-au ales drept stație acest loc din inima orașului, asta înseamnă că este cel mai cunoscut și cel mai aglomerat punct al Bucureștilor, la orice oră din zi și din noapte. Într-adevăr, de o jumătate de veac, clădirea Teatrului a funcționat la fel ca farurile de la țărmul mării, i-a ajutat să se orienteze pe oamenii care călătoresc pe apele Capitalei noastre veșnic agitate de treburi și veșnic buimăcite de distracție. Aici, în fața Teatrului, se intersectează traseele celor care înseamnă ceva în țara asta, aici dau spectacol actrițe și juni-primi care fac ca viața de pe scenă să fie mai frumoasă și mai suportabilă decât cea din realitate, aici cântă interpreți de operă și faimoși instrumentiști din toată Europa, acoperiți de flori și de ovații de către un public, dacă nu întotdeauna avizat, măcar mărinimos. Aici am văzut-o în adolescență pe Sarah Bernhardt, care era în stare să râdă cu jumătate de față și să lăcrimeze cu cealaltă jumătate. În preajma acestei piețe sunt hotelurile, cafenelele și restaurantele cele mai cunoscute și mai pline de clienți, Continental, Fialcowski, Riegler, Capșa, Frascatti, grădina lui Iancu Oteteleșteanu, iar nu departe se află Regele și Regina, în Palatul lor. Nici viscolul cel mai mare și nici zilele de arșiță din luna lui cuptor nu-i alungă pe toți birjarii din piață.” (pp. 17-19)

Fiecare personaj mai important are o poveste, deloc lipsită de complicații, construită după tiparul unei pânze de păianjen. Latura narativă mi se pare totuși secundară în acest roman de atmosferă. Orașul însuși, cu lumea lui pluristratificată, traversat de inedite intersecții rămâne cel mai important personaj.

Conferința doctorului Dimitrie Gerota despre efectele negative ale purtării corsetului asupra sănătății suscită luni, 23 februarie 1898, atenția lumii bune a Capitalei. Este prilejul de a intra în intimitatea unei societăți suferind încă de pudibonderie și de un pic de snobism, atrasă în egală măsură de conformarea la convențiile vremii și de dorința emancipării. În ochii unei părți a publicului feminin, doctorul Gerota este „un obraznic”, și ce dorește dumnealui nu se poate.

Viitorul începe luni este o scriere interesantă și prin turnura sa detectivistă. Misterele Bucureștiului se dezleagă la prefectură, dar și citind cu atenție ziarele. Universul și Adevărul se concurează și se spionează reciproc (și prin portari!). Funeraliile lui Alexandru Beldiman reprezintă un eveniment de la care nu lipsesc adversarii, politicienii și gură-cască, iar presa reflectă în tot felul de oglinzi momentul, cu ajutorul trimișilor speciali.

Concurența dintre gazetele vremii este ușor caragialiană din pricina adresei – Universul își are sediul pe Brezoianu 11, iar Adevărul este de găsit pe Sărindar 11. Altfel, aș spune că rolul presei este, în acest caz, acela care se cuvine să fie primul întotdeauna: de a informa, de a aduce la cunoștința cetățenilor noutățile, de a se ocupa de tot ce se încadrează la capitolul știri. Dezinformarea nu este deloc rară și nici lipsită de premeditare.

Vocea narativă principală este a unui tânăr jurnalist, om cu principii și ușor naiv, așa cum apare și în ochii lui Anghel, care-i vorbește sfătos, „ca un tată”, deși nu este decât un fel de servitor personal, omul care se ocupă de toate, fiindcă le știe pe toate. De fapt, Anghel este un fel de voce a conștiinței, cam necruțător. Este dispus, e adevărat, să le zâmbească tuturor „cu un dinte lipsă”:

„Când să ieșim, l-am auzit pe Anghel sfătuindu-mă ca un tată:

— Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere. Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, doar aceea se împlinește.” (p. 229)

„Uite că, la strâmtoare, începeam și eu să vorbesc ca Anghel! Totuși, nici măcar după cele mai severe reguli sfinte, dintre cele cu care mă bombarda din senin feciorul, nu mă puteam găsi vinovat: Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte: ochii trufași, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzește planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede către rău, pe cel care stârnește certuri între frați și martorul mincinos, care spune minciuni. M-am analizat: ochi trufași n-am avut, deși momente de trufie m-or fi vizitat și pe mine. Mi se poate reproșa, poate, o miopie accentuată.” (p. 229)

Gazetele sunt citite de chestorii cu experiență, ca domnul Costache Boerescu, urmând anumite chei de decodare. Un anunț inocent de recuperare a unei pisici surde se dovedește un mesaj subversiv. Repetițiile suspecte din enunț, lipsa de logică, găsirea cuvintelor-cheie, lectura textului după un anumit algoritm, toate sunt indicii folosite pentru dejucarea acțiunilor ilegale și chiar a atentatelor.

COD FOARTE RESTRÂNS

organizație = casă de comerț
material explosiv = cantitate de mărfuri
depozit de arme = fabrică
conducător local al organizației = agent al societății noastre
a explodat = a fost cumpărat
a pune la adăpost armamentul = a încheia un contract
polițiști = stimați clienți
percheziție = verificarea mărfii
confiscare de arme = mărfuri avariate
armă de foc = metru
acționați mâine la ora… = se pune în vânzare din data de… ale lunii curente

(p. 212)

Capitolul Atentatul este pregătit de discrete anticipări ale evenimentelor. Asemenea personajului, și cititorul este îndemnat să fie atent la indicii. De exemplu, la momentul când Elena îi spune lui Mirto, ziaristul care scrie un roman, că ea ar arunca în aer editura Socec fiindcă i-a refuzat publicarea.

Poate cazul doctorului Margulis este cel mai interesant și mai predispus la presupuneri. E medic și nu se poate pronunța în privința unui diagnostic care o privește pe fiica lui, Iulia. Îi trebuie bani și este trimis de doctorul Gerota la un cămătar, sub reținerea că omul e ciudat, extrem de bogat, suferind însă de o dereglare mintală gravă – se dovedește, în final, că acest Nichifor Popovici este finanțatorul și inițiatorul atentatului împotriva Majestății Sale. Casa doctorului Margulis are nevoie de reparații urgente. Îi trebuie bani să își trimită băiatul la studii. Doctorul Margulis ajunge victima unor șarlatani și riscă să piardă totul, până și încrederea soției sale, minunata Agata. Cu ea se împacă, mărturisindu-și greșelile și neputința în aceeași zi în care, fără să aibă o fire religioasă, se oprește la catedrala Sf. Iosif și se roagă. Cumva, rugăciunile îi sunt ascultate, iar Margulis scapă miraculos de tot ce îl împovărase. Am zice, recitind titlul acestui roman încântător, că nici nu e de mirare, Viitorul începe luni:

„De luni, încep repetițiile generale pentru concursul nostru de fanfară din Cișmigiu. Va trebui să găsim înlocuitori pentru o trompetă și o piculină.

De luni, Nicu se mută în bancă alături de Săndel.

Domnul Cazzavillan merge luni la spital să-l vadă pe nea Cercel, al cărui viitor nu e încă limpede.

Doctorul Margulis o aduce luni acasă pe mama lui Nicu.

De luni, fratele meu începe cura de slăbire.

Iar eu încerc să mă las de fumat.

Doamna Maria Gerota se duce luni să cumpere mătase pentru noile draperii, pe care le-ar dori verzi.

Grație discuției de la cina de duminică, colegul Procopiu o să scrie, luni, un excelent articol și o să dea răspunsul la toate întrebările pe care și le-au pus cititorii noștri.

De luni, toate lucrurile se mișcă doar înainte, iar timpul își regăsește vechea albie.

Luni se publică în gazeta noastră al nouălea episod din foiletonul american Singur din veacul său. În anul 2000.

De luni, încep și eu o viață nouă, în care luni e numai și numai luni.

Luni seara Costache Boerescu își reia vizitele la familia Margulis.

Ca aripile albe care sfâșie o ploaie cenușie vine ziua de luni pentru Iulia.

Luni începe viitorul.” (p. 308)

Romanul are o atmosferă aparte, de lume elegantă și sobră, deschisă totuși către progres, imagine creată realist prin observarea tipurilor umane și a structurilor sociale, prin descrieri de factură balzaciană. Exercițiul arheologiei culturale este captivant. Bucureștiul anului 1898 este comparabil cu cel prezentat de G. Călinescu în Enigma Otiliei sau cu orașul-furnicar de la Nicolae Filimon, din Ciocoii vechi și noi. Există telefon și în gazete poți citi un buletin meteorologic. Centrul e aglomerat de obicei și pustiu când doctorul Gerota are conferință. Femeile poartă corset, bărbații poartă umbrelă.

Câteva informații despre autoare oferă editura:

IOANA PÂRVULESCU predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.

SCRIERI: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăţi literare (1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003, reed. 2007, 2018), În intimitatea secolului 19 (2005, reed. 2007, 2013), În Ţara Miticilor(2007, reed. 2008), Întoarcere în secolul 21 (2009, reed. 2018), Viaţa începe vineri (2009, reed. 2013, 2018), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenţii (2016), Prevestirea (2020).

TRADUCERI: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cherubinischer Wandersmann (ediţie bilingvă 1999 şi 2007), Maurice Nadeau, Să fie binecuvântaţi (2002), Laurent Seksik, Consultaţia (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor(2007), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătăţii (2014).

ANTOLOGII: De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006), Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (2012), Şi eu am trăit în comunism (2015, reed. 2018).

Las mai jos alte fragmente din roman:

„Există flori care mor îmbobocind. Adică, în loc să-și piardă petalele una după alta, se închid la loc după ce se ofilesc și, de la distanță, ai putea crede că stau să înflorească.” (p. 154)

„Mai știu numai că desertul ar fi fost grozav, piersici de zahăr ars umplute cu înghețată, dacă nu s-ar fi topit înghețata, pe care era greu s-o mănânci, așa, ca o supă roz, cum se făcuse acum. Încrederea mea în mine se topise la fel, era ca o supă rece, și mi se topiseră, de asemenea, toate planurile de viață cândva trandafirii. Oaspeții mei au avut amabilitatea să laude cina, chiar și pe Anghel, care le-a zâmbit cu un dinte lipsă. Numai pe mine m-a privit încruntat. Și, în timp ce se ciocneau cupele de șampanie, eu m-am jucat cu cinci scobitori, scriind pe fața de masă XIX și-apoi, cu aceleași bețigașe, XXI. După cum se vede, mătușă-mea are dreptate când îmi spune că în orice faci este esențială ordinea. Cum le mai potrivește viața pe toate! A trecut și cea mai lungă duminică a vieții mele.” (p. 307)

„Partea cea mai reușită a meniului a fost, după opinia generală, o salată cu trufe, care însoțea doi claponi fragezi la frigare. Aici însă am avut un nou necaz cu Anghel, care obosise și n-a mai vrut să se ridice de pe un taburet de la bucătărie, pretinzând că i s-a umflat piciorul și nu-l mai poate mișca. Doctorul Margulis a avut bunătatea să se scoale de la masă ca să-l consulte și după vreo jumătate de oră l-a pus pe picioare, la propriu, el știe cum. Dar pauza a ținut nepermis de mult.” (p. 306)

„Se știe că unele minciuni se transformă, odată rostite, în realitate.” (p. 200)

„Tocmai când treceam înapoi pe lângă bogatul Palat al lui Beizadea Vițel, de curând terminat, așadar când plimbarea noastră se apropia de sfârșit, am smuls de la ea rugămintea pe care nu avea curajul să mi-o spună, ca uneori, numai când îmi va da ea de știre, să duc câte un pachet în locul ei.” (p. 149)

„I se păru că atunci fusese extraordinar de fericit și că nu-și prețuise deloc fericirea. Trăise o zi albă și ușoară ca voalul care acoperea fața miresei, cum pesemne că nu va mai trăi niciodată.” (p. 256)

Viitorul începe luni de Ioana Pârvulescu