„Viața la 40 de ani” de Cosmin Neidoni

Sunt o persoană reticentă față de literatura contemporană. Înclin mereu să privesc partea goală a paharului, mai ales că în aceste vremuri, când contează cantitatea și nu calitatea, este greu să reinventezi bicicleta. Dar îmi place aventura și riscul unui flirt literar cu autori contemporani. Iată de ce atunci când am primit cartea lui Cosmin Neidoni, „Viața la 40 de ani”, m-am lăsat răsfățată de lectură. Și pot să zic, cu toată fermitatea, că a fost un festin. Unul valoric, nu cantitativ.

Lucrarea este o compilație eseistică reușită, îmbinând teme actuale și confesiuni de o spiritualitate aparte, autorul fiind pe cât de emotiv, pe atât de substanțial în raport cu starea pe care o transmite. Reușește să scoată la iveală reflecții valabile pentru tineri și maturi, indiferent de capacitatea lor de percepție. Unele pasaje sunt rezultate directe ale experiențelor senzoriale trăite de autor pe toată durata vieții, iar acest fapt este de apreciat, mai ales că își pune sufletul topit pe hârtie și total transparent. Se resimte exaltarea și sinceritatea cu care încearcă să convingă cititorii despre relevanța unor sofisme, demne de urmat, deși nu își retrocedează titlul de specialist în materie de reușite sociale și emoționale.

„Vârsta femeii respectă logica oglinzilor cu geometrie variabilă: ea reflectă, în funcție de starea sufletească, nu doar vârsta biologică pe care femeia o are, ci toate vârstele pe care le-a avut deja: când se știe iubită și apreciată, vibrează ca la 25 de ani, când e respectată în numele portofoliului personal de victorii, e calmă ca la 40, iar când o alinți, aducându-i aminte, șăgalnic, de freamatul ezitantelor iubiri, e ca o copilă de 20 de ani gata să râdă zgomotos, contaminant până la uitarea de sine.”

Câtă pasiune și cât respect transcende din paginile cărți. Doar un bărbat de o maturitate și de o sensibilitate subtilă putea da la iveală astfel de simțăminte, mai ales într-o lume guvernată de misoginism și de apoteoza bărbaților. Este exemplar stilul cu care își transpune autorul cele mai intime gânduri, reliefând importanța unor fenomene majore, așa cum sunt simplitatea, liniștea, bucuria lucrurilor mărunte.

Interesantă este îmbinarea elementelor de caracter pe care le structurează, analizând nu doar arhetipurile masculine, variantă care ar fi fost mai mult decât comodă, ci dimpotrivă, alegând să vizualizeze retrospectiva femeilor ajunse la acea magică cifră de patruzeci de ani. Aici este momentul să punctez atenția cu care își măsoară autorul pașii literari în analiza unui subiect destul de sensibil, și totuși reușește să mențină un bonton de invidiat. Grație acestor manevre minuțioase lectura devine translucidă, luminoasă, ușoară, iar femeia devine o axă centrală a meditațiilor și stratagemelor pe care le expune Cosmin Neidoni:

„Femeia de 40 + are mai multă poezie și, paradoxal, mai mult erotism decât femeia de 20 de ani. Se știe bucura de toate acele lucruri care, la prima tinerețe, par mărunte, dar odată cu vârsta sunt cu adevărat importante și apreciate.”

Am apreciat simbolismul pe care l-a creat în jurul acestei vârste, reflectând-o ca într-o oglindă pentru femei și bărbați, totodată impregnând scrierile cu propriile experiențe, mai mult sau mai puțin reușite.

În aceeași ordine de idei, îmi asum riscul de a cataloga cartea „Viața la 40 de ani” drept o lectură motivațională, dar departe de clișeicile modele cu care ne-am tot obișnuit în ultimii ani. Deși regăsim îndemnuri directe și idei luminoase, unele concluzii ale autorului sunt mai mult decât tranșante:

„Dacă mă gândesc bine nu este o tragedie să rămâi cu o parte din visuri nerealizate, este infinit mai tragic să nu fi avut niciodată niciun vis.”

Sună destul de dureros, dar până la urmă acesta este adevărul și a aștepta să fie comod, este mai mult decât inutil. Sigur, autorul nu anulează prezența unor fenomene contrariante, precum răul, urâtul sau impasul, dar își îndeamnă cititorul la o clipă de gândire lucidă, departe de fundalul zgomotos al rutinei. Nu oferă soluții de moment și nici nu se poziționează drept un înțelept al modernității, ci cu o modestie frumoasă încearcă să găsească acele puncte de sprijin, de unde poate porni în căutarea unor soluții viabile. Totodată, nevinovatul umor și candoarea cu care privește situația înțelegerii femeilor, m-au făcut să respir ușurată cu gândul că măcar cineva încearcă să ne priceapă:

„A le înțelege în totalitate pare să fie mai complicat decât angajamentul de a explica unui copil imperativul ipotetic din « Critica Rațiunii Practice » a lui Kant.”

Simplu, nu?

Un capitol aparte care m-a cucerit definitiv a fost cel cu titlu „Scrisoare către fetița mea”, unde Cosmin Neidoni a diluat dragoste în cuvinte, sentimente în sfaturi, dezvăluind o paternitate deosebită și o emotivitatea plăcută, numai bună de îndăgit. Drept dovadă servește acest pasaj, care mi s-a părut deosebit:

„Știu, fetița mea, că vor fi momente când băieții îți vor frânge inima. Rareori se întâmplă să ne îndrăgostim și să iubim o singură ființă cu egală linearitate. Când vei plânge, să știi că am să plâng și eu alături de tine nu pentru că nu mi-aș potoli lacrimile, ci pentru ca tu să înțelegi că a plânge nu este o rușine, nu te teme de lacrimi, ele sunt doar o altă ipostază a sufletului tău curat.”

Câți dintre bărbații sau tații pe care îi cunoașteți ar pute vorbi într-o gamă sensibilă de acest fel? Foarte puțini, probabil, iar acest lucru este trist, pentru că denotă o absență a potențialului emoțional la bărbați. Recunoașterea acestor sentimentalisme este un pas spre a nega stereotipul că „bărbații nu plâng”. Or, ei pot fi unii dintre cei mai buni educatori pentru un copil. Cine dacă nu ei îi vor învăța ce înseamnă virtute, credință, loialitate.

Am trăit scrierile autorului ca pe un frumos dialog cu mine însămi. Mi-a stârnit unele idei, demult ascunse în colbul timpului. Am îndrăgit anumite stări și am încercat să receptez frecvențele unor emoții cu totul speciale. Intuiesc, și sper să nu dau greș, că această lucrare a luat ființă în urma unei necesități firești de liniște, de conexiune cu o cunoaștere a Sinelui în raport cu familia, cu societatea, cu problemele și stările unor simpli oameni. Căci cea mai bună critică pornește doar de la subiectul ei și îl remodelează doar prin acceptarea propriilor slăbiciuni sau greșeli.

Cu adevărat, și o spun fără a încerca să exagerez lucrurile, prezenta lucrare este o mostră veritabilă de maturitate, de minte „coaptă”, de idei practice, desprinse din acest amalgam care ne prinde și ne tot duce, numit simplu, viață.

Editura: Libris Editorial