Cartea care rămâne…

Unele dintre întâlnirile noastre cu anumiţi scriitori, cu textele lor, sunt cumva „orchestrate” de către anumiţi oameni, în cadrul unor evenimente sau, pur şi simplu, la o întâlnire între prieteni. Sunt scriitori şi cărţi pe care le cauţi asiduu, pe care ţi le doreşti şi spre care găseşti tu singur drumul.

Spre finalul acestui an, am primit un pachet de cărţi care mi-a adus mare bucurie, ca de fiecare dată. Le-am sortat în funcţie de preferinţe, le-am aşezat în locul ştiut pe fiecare. Numele lui Mircea Ţuglea îmi suna cunoscut, dar nu mi-am bătut, atunci, capul să ştiu de unde, ce şi cum. I-am aşezat cartea mai jos de celelalte, fără măcar să o fi răsfoit. Drumul autorului şi al cărţii sale spre mine s-a întrerupt temporar…

După sărbători, am rearanjat volumele primite. Am scos şi romanul Grazia dintre celelalte. Mircea Ţuglea, decedat la 43 de ani, specialist în limbajul poetic celanian, cu două cărţi de critică literară despre Paul Celan şi avangardismul românesc. Şi totuşi, numele scriitorului mă trimitea spre altă împrejurare, cea în care îl auzisem prima dată, una profană, dar tulburătoare. Am căutat pe internet: în august 2017, în timp ce înota în apele agitate ale Mării Negre, Mircea Ţuglea s-a înecat. Brusc, mi-am amintit o după-amiază marină, o cameră de hotel, ştirile. Mă întorsesem de la plajă, deschisesem televizorul, o femeie tânără plângea şi spunea că soţului ei tocmai urma să-i apară o carte, toamna, la Polirom. O care la care, adăuga ea, scriitorul lucrase până în acea ultimă zi a vieţii sale, rescriind anumite pasaje. M-a tulburat. Un om tânăr, în aşteptarea unei cărţi care trebuia să fie tipărită. Emoţiile lui. Gândurile cu care o înconjurase. Apoi, treptat, luată de tăvălugul zilelor de concediu, am uitat. I-am uitat numele şi destinul tragic…

Şi acum, în prima săptămână a lui 2018, i-am citit cartea. Acea carte. Dar tot nu mi s-a luminat nimic, mă tot întrebam, în răstimpuri, de ce-o fi murit aşa tânăr omul acesta? Accident rutier, cancer? Nimic din neliniştitele zile marine nu se deschidea spre mine. Am ghicit, în carte-i, umbra incomodului Marin Mincu, sub apelativul Profesorul, scris cu majusculă. La recomandarea acestuia, Mircea Ţuglea a fost bursier Herder la Universitatea din Viena, între anii 1996-1998. Experienţa aceasta, ca şi altele din viaţa scriitorului, trec (şi) în cartea de faţă, despre care, pe coperta a patra, Şerban Axinte crede că

„este un roman spectaculos şi profund, epic în sensul tare, dar şi poetic, ficţional, autoficţional şi mistificţional în acelaşi timp (…), unul dintre puţinele romane cu accente textualiste în măsură să se adreseze marelui public, nu doar celui deprins cu strategiile narative ale postmodernităţii.”

Fiind unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului de Marţi, coordonat de Marin Mincu, la Constanţa, apoi preluând el însuşi acest rol după moartea criticului, Mircea Ţuglea n-a fost niciodată străin de „strategiile narative postmoderniste”, de ideile promovate de ilustrul său profesor şi prieten. Şi-a format, în acest spirit, şi tinerii elevi, printre care prozatorul Tudor Ganea, care îl evocă emoţiona(n)t, la o zi după imprevizibila dispariţie:

„Pe mine m-a îndemnat să scriu, mi-a înscris (pe şest) o povestire la un concurs de proză, mi-a făcut recomandări de lectură şi mi-a împrumutat cărţi. Pentru mine, Mircea Ţuglea va rămâne tot timpul Dihania Literară la sânul căreia am supt la momentul potrivit. Am mai spus-o în nenumărate rânduri: din cauza lui m-am apucat de scris…” (sursa: adevărul.ro, 20 august 2017)

Grazia este, fără îndoială, un roman tipic pentru scriitori la care viaţa reală şi ficţiunea fuzionează natural, într-un glisaj abia sesizabil, două corpuri care-şi împrumută repetat semnele şi însemnele. Roman de dragoste? Roman al căutării identităţii? Roman al formării? Cartea cumulează trăsături prin care se poate înscrie la oricare dintre aceste categorii. Judecând după titlu şi după denumirea celor patru capitole, este un roman de dragoste, o reinterpretare (post)modernistă a mitului androginului. Cele patru „graţii”, respectiv, în ordinea din carte, Iulia, Cezara, Alina şi Rosa, sunt tot atâtea reprezentări ale „sufletului-pereche” în căutarea căruia se află personajul-narator, un profesor sărac, boem, cu burse de studiu la Viena, iar mai târziu în Italia, în ultima „poveste” a cărţii. Tiparul legat de timpul şi spaţiul istoric, de aspectele social-politice, este „spart” cu bună ştiinţă de către scriitor: în vara anului 1997, la Viena, personajul-narator stă de vorbă cu Mişu Eminovici (Eminescu) şi cu mama acestuia (Raluca), îi face poetului, încă necunoscut, o serie de observaţii legate de maniera artistică, Eminovici se dovedeşte mare amator de sake şi de femei cu sânii mici şi tari, e internat la sanatoriu şi moare, de fapt, într-un accident rutier, în drum spre un festival. Iar Raluca Juraşcu venise la Viena să-şi certe fiul pentru vehemenţa articolelor publicate la „Timpul”…

În ţară, primul preşedinte ales democratic nu este Ion Iliescu, ci Ion Raţiu, iar generalul Stănculescu este, la un moment dat, şeful executivului. Vremurile în schimb, ţin de realitatea postdecembristă: sunt „de restrişte”. Revenit cu Alina din evadarea erotică în ţinutul lipovenilor, naratorul constată uluit că

„jumătate din ţară intrase în faliment. Se fura pe rupte şi nici chiar Raţiu, cu papionul şi accentul lui englezesc, nu putea schimba nimic. Atunci au apărut miliardarii tranziţiei. În câteva luni (…) Se vindeau combinate siderurgice, fabrici, rafinării, într-o veselie, şi câteodată pentru un singur dolar – cum au fost vândute IMGB-ul, fostele uzine Malaxa…” (pag. 79).

Pe fondul unei tranziţii nesfârşite şi neconvingătoare, scufundarea în aventura erotică şi în evadările pe care le presupune aceasta (Constanţa, Tulcea, Sulina, Bucureşti, Viena, Florenţa) par singura modalitate de a-ţi păstra spiritul liber, nealterat. Spiritul liber presupune implicit conservarea spiritului critic, dublat mereu de o reconfortantă (auto)ironie. Din perspectiva profesorului din epoca de tranziţie, privirea retrospectivă configurează satiric Bucureştiul anilor 80 drept

„sinistru, înfometat, înfrigurat, care-şi devora în viteză raţia de pâine cu gheare de pui. În care se dormea în bucătărie, se gătea pe reşouri, se gândea pe întuneric. Un cămin uriaş de nefamilişti, ai cărui locuitori începuseră se semene cu şobolanii. Să-şi bea viaţa, să-şi uite moartea…” (pag. 30).

Dar intelectualii, scriitorii acelor ani care precedă izbucnirea din 1989, cum sunt aceştia?

„…îngrămădiţi în puţinele cafenele rămase, literaţii dezbăteau virtuţile versului alb. Pletoşi eterici şi hippy, îşi pasau unii altora operele beatnicilor, nişte cărţulii soioase de atâta citit. Scriau poeme cu frigidere, ciopleau imagerii virtuale (…) erau şcoliţi, îl citiseră toţi pe Barthes. Juisau în pliurile acestei epoci murdare ca într-un marsupiu. Tineri magi străbătând un Macondo dezolant, sfâşietor de trist (…) Pluteau cu tot cu Bucureştiul în burta acelei balene, înghesuiţi în marsupiul moale al realului. Cu toată fronda lor, cu poemele lor obraznice. Erau şi ei nişte şobolănei, dar mai alexandrini. Îşi ridicau şi ei cu teamă ochii spre cer, acolo unde sticlea zâmbetul fratelui mai mare. Făceau şi ei bancuri de două parale, scriau şi ei versuri evazive. De n-ar fi fost prea mahmuri, s-ar fi măcelărit şi ei unii pe alţii, şi ei s-ar fi vândut pe arginţi.” (pag.33)

Văzute „în oglindă”, lumea ante şi postdecembristă nu diferă prea mult. Lichelismul, fanfaronada, goana după arginţi, toate se regăsesc. Juisare socială, cu lichide urât-mirositoare.

Într-o lume cu inerente glisaje, dragostea poate fi singurul refugiu. De la dorinţa trupească, irezistibilă uneori, până la confundarea cu celălalt, cu corpul şi cu mintea acestuia, cartea cumulează treptat inserturi onirice, în care bărbatul şi femeia fac la propriu schimb de corpuri, în funcţie de conjunctura care generează acest exerciţiu androginic. Deşi doar cu Rosa-Rosana pare posibil schimbul, Iulia, Alina şi Cezara se confundă, la un moment dat, între ele, reprezentând Femeia, întru grazie şi graţie, întru recunoştinţă şi re-cunoaştere. Povestea fiecăreia dintre ele vă las dumneavoastră, cititorilor, plăcerea să o descoperiţi. Veţi descoperi, de asemenea, pagini în care e conturat portretul profesorului atipic, care uită mereu unde-i este sala de curs, care nu se sinchiseşte de părerile colegilor şi mai ales ale şefului său direct, care îşi priveşte elevii cu dragoste, provocându-i, crezând că ei vor fi aceia care ar putea schimba lumea într-o bună zi. Pagini în care este descris în detaliu exerciţiul oniric al dedublării, al decorporalizării:

„De când îmi începuseră halucinaţiile, senzaţiile de balans, de transmutare a propriei mele conştiinţe, nu mai ştiam. Noaptea, mai ales, mă trezeam navigând prin camere străine – străine, nu în sensul că nu le cunoşteam, ci fiindcă ştiam că nu eram acolo sau că nici n-am fost, că voi fi încă. În apartamentul Alinei, cel al unchiului ei, mă trezeam tremurând şi mă îndreptam spre baie. Deşi cunoşteam casa, dădeam la fiecare pas peste un zid din Florenţa, un perete din Viena, o uşă din Hamburg…” (pag. 101)

Avataruri? Experienţe viitoare? Simple halucinaţii nocturne? Ce este, aşadar, lumea în care trăim? Ce misterios carusel îşi opreşte roata imensă, încât îl putem întâlni pe Eminovici şi putem vorbi cu el, ba chiar, vorba lui Nichita, îl putem pipăi, ca să vedem că şi el avea „piele îmbrăcată în ştofă”? Cum ar fi fost dacă…?!

„Să trăieşti într-o lume goală e imposibil – şi de-aia căutăm sensuri cu care s-o umplem, s-o mişcăm, s-o facem să se rotească. Astea-s scenariile noastre toate, ideologiile, naraţiunile, aberaţiile, aiurelile, sistemele, tezele, antitezele, imposibilele sinteze. În timp ce ştim, cu toţii, că lumea-i fundamental, fenomenologic, goală. Ce o umple de grazia-piena? Ce o face să fie reală? Scrie aici, în ultimul vers: l amour – iubirea.” (pag. 181)

Rânduri din conferinţa Rosanei pe marginea Infernului dantesc. Undeva, într-un gol, într-o buclă din vara lui 2017, Mircea Ţuglea şi-a început ultima călătorie. Fără să ştie că o parte din răspunsurile la întrebările sale sunt în această primă şi ultimă carte de proză a sa. Sau poate, cine ştie, le cunoştea, în acea clipă a desprinderii definitive de pământ, a intrării definitive în mare.

Unknown „Grazia” de Mircea Ţuglea