Vers cu vers: pasărea colibri închisă în tamburină sau în concertină (Nu este o capcană!)

La o carte bună de poezie, cronica nu poate fi decât un poem!

Care începe cu un citat, care deschide și cartea, piruetă sau reverență anti-definiție: „nu știu cât e poezie// și cât e/ așteptare.” (p.7) Carte ne-carte ( a se citi ne-citi ultima propoziție!) și de… învățare: „aș învăța să plec la timp și să nu doară să sacrific tot și să nu doară// să aștept și să nu doară”!

Tocmai am terminat de vizionat un film (MY THOUGHTS ARE SILENT; dacă tot scrie și Cosmin Perța pe coperta IV: „(…) un film care se derulează în slow motion și spune o poveste despre fragilitate cu maxim de expresivitate.” ) în care un fel de adolescent de… 25 de ani, Vadim, din Ujgorod, dar trăind în Kiev, își poate câștiga o altă viață („de la capăt”) dacă… va reuși să înregistreze cântecul unei rațe pe cale de dispariție, rața de Rahău sau rața agitată.

Și gândindu-mă la cartea Teodorei Vasilescu m-am dus la… fragil…itatea păsării colibri („un ghem de emoție” – așa este prima trăsătură de penel a autoportretului lric!), care nu putea fi decât un omagiu al frumuseții Absurdului (existențial), care poate străbate și ea un fel de anti-distanță (poezie, aporie!), fără a mișca niciun deget, cu excepția celui din fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină! Sunt apropouri-stihuri la cum continuă primul poem, „nu știu cât e poezie”:

„sunt un ghem de emoție 1,68 mă întind de la ușă până la masa din colț/ nimic între mine și/ distanța pe care sunt în stare să o parcurg fără să mișc un deget/ mă gândesc de multe ori la posibilitatea unei/ șanse/ de a o lua de la capăt/ de a începe să exist/ într-o cameră doar a mea/ cu lumină bună/ perdele scumpe/ și bibelouri moștenite de la mama/ de a fi în sfârșit/ cineva cu care să joci monopoly și să știi că nu ai nicio șansă/ să câștigi” (pp.7-8)

Desigur, nu este doar slow motion (mai sunt și explozii, pe lângă liniștea „confortabilă ca un ticăit înaintea unei explozii”, (p.39) se sare, și în aer, se urlă dacă se vrea, dacă… vreți suntem în „Incredibilii” 3 sau 4, 5, cu niște singurătăți elastice, nu cu o femeie frumoasă, incredibilă și… elastică: „nu cresc prea mult nu scad prea mult”, p.14; dar, desigur, este alintare… lirică! Indiscutabilă este… posibila dragoste de cinema (a cui?): „te duci la film/ cari singur popcornul și sucul/ îți găsești locul/ nu te gândești decât la// decor lumini montaj și moarte”, pp.37-38): doar dacă ni se pare că zborul păsărilor colibri („îmi fac multe griji să visez la chestii mici”, p.9) ți-ar da această senzație! Dar oare cum este cântecul acestor păsări, unele, dacă nu chiar toate, având sub 21 de grame? Oare cum (se) iubesc păsările colibri, deoarece, ca în orice poezie, este iubire și…lipsa iubirii, miracol și… lipsa credinței în posibilitatea existenței acestuia (p.10), tăcere… „stop/ și de la capăt” (p.12)? Un poem este chiar… „iubirea/ e așa – ca atunci când alergi mult de tot și în loc să te/ odihnești te așezi la coadă la covrigi fără să cumperi ceva” (p.40)…

Da, dacă este să renunțăm la exotismul… păsărilor colibri (chiar închise în tamburine,hei, unde ești, Bob Dylan?, sau în concertine, acele acordeoane amintind de Amelie Poulain!), oare cum (se) iubesc covrigii, cum să cumperi covrigii-iubiri, când tot ce este bun, delicat, strălucire a minții neprihănite nu are preț?

Stop! Motor! „singurătate – dincolo de blândețea cu care poți să (te- în original, „te”-ul este tăiat!) iubești -/ suficient cât să stai departe de// orice te poate face să plângi/ și e OK o vreme nu plângi deloc/ până când” (p.13) Sau, din „asta trebuie să fie iubirea”: „nu rămâne decât un zgomot ascuțit/ o bucată de carne singură/ lângă o bucată de carne și mai singură/ o stare aproape melancolică/ niciodată extremă/ niciodată echilibrată” (p.22) Dar, nu, nu, nu este o carte despre „singurătatea mea pe care/ nu o împart cu nimeni” (titlul poemului de la 56), ci mai degrabă o chemare pentru dialog (măcar liric)!

!Gata să pleci din…Poezie, din pasiune pentru ea, „să pleci din dragoste așa cum/ pleci la o petrecere/ când nu e prea devreme/ când încă nu s-a terminat” (p.24 – din poemul „please please me”, unde „ne dăm în leagăn în fața noastră e un bloc cu patru etaje ne imaginăm cum se îmbracă un om simplu care vorbește despre lucrurile esențiale// vreme mersul trenurilor iarna pe uliță televizoare mașini de spălat cum să readuci la viață o pasăre cântătoare”, închisă sau nu în tamburină, în omul/bărbatul tamburină?), este și un text-ființă al Detașării-Desprinderii (poate fi o aluzie și la un film de Milos Forman!), „dragostea mea nu o să te aducă niciodată înapoi”, strecurându-se „povești de familie anti-familie non-familie” (citat de… nicăieri, sic!): „…luni// azi noapte am auzit cum cântă greierii pentru prima dată m-am simțit mai acasă lângă tine decât acolo unde știu să încui ușa de două ori și unde nu mă gândesc să mă întorc// știi ce înseamnă să fii la lo-cul tău a-di-că// să mergi după liniile care indică IEȘIRE// din viață sau din altă parte// să te strecori de la mine din apartament fără să mă trezești să lași un post-it pe frigider auzi, ești cea mai tare plec de tot sunt fericit” (p.30) Sau: „…la orice contact cu realitatea/ te mângâi și îți vorbesc din nou/ despre părinții mei/ care m-au abandonat la naștere// tu îmi spui despre cum o să mă abandonezi cândva/ dar nu acum”(p.58, cam așa încheindu-se cartea!, fiind important și versul dinainte de cele trei puncte: „alunecăm pe tobogan îți simt corpul imun”)…

Din șirul de „povești”, aș alege aceste versuri demne de Hitchcock (sau de „Adorație”, alt film de HBO, în carte este citat Netflix-ul, sic!, film în care se plânge după o pasăre moartă!): „când eram mică// m-am împrietenit cu un băiat mihai era cel mai/ frumos copil de pe stradă// mi-am zis: nu contează că mâine mihai pleacă azi o să/ ne jucăm de-a v-ați ascunselea și n-o să-l mai găsească/ nimeni” (p.42)! Deși poate nici „punct și de la capăt” (p.43) nu l-ar lăsa rece pe un „Matei Iliescu” (de Radu Petrescu!), care începe așa: „îmi așez capul pe umărul tău sunt suficient de înaltă/ cât să ating tocul ușii suficient de sensibilă// cât să plâng atunci când știu că nu trebuie când nu vă/ vede nimeni când sunt doar eu și o uzină neluminată/ unde nimeni nu ar putea să fie fericit/ știu să fac de toate numai să iubesc nu/ m-au învățat/ aș putea să cânt să dansez să joc teatru/ să mă duc la mine în oraș unde toți se știu/ unde intimitatea e o idee vagă despre ce/ înseamnă să fii singur/ adică abandonat…”

Această „tăietură” a temerii de abandon/părăsire sângerează (cu o tensiune înrudită cu aceea din romanul lui Liviu G.Stan, „Sânge de pasăre pe haine”): „te prefaci că ești un card de memorie mic și încapi oriunde numai în viață nu”! (p.55)

La urmă ne-urmă, replica ar putea veni prin Jane Eyre:

„Nu sunt o pasăre; și nicio plasă nu mă prinde în capcană: sunt o ființă umană liberă, cu o voință independentă.”

Dar, probabil, Charlotte Brontë ar citi cu plăcere (dacă nu chiar și-ar alege pentru epitaful de pe piatra tombală titlul poemului care urmează: „nu doare nimic încă sunt vie”, p.54):

„nu mai am amintiri cu tine a rămas doar vocea care-mi/ șoptește mereu înainte să adorm// unu doi trei exiști exiști exiști// dincolo de imaginea ta e o pisică blândă care toarce pe pieptul meu/ nu mai încap în iubire/ nu mai încap în viață/ sunt forța cu care oamenii aleg să nu meargă mai departe/ forța cu care nu o să te obișnuiești niciodată”!

Forța fie cu… Poezia, dacă nu cu noi, „Aba(n)ddon(a-thorii), exterminatorii!

Bref, este o carte la prima vedere!

Fragil și aproape absurd de Teodora Vasilescu