„Fizica tristeții” de Gheorghi Gospodinov

„We are never real historians, but always near poets, and our emotions is perhaps nothing but expression of a poetry that we lost”

„Memory are motionless, and the more securely they are fixed in the space the sounder they are.” Gaston Bachelard

Dincolo de Borges, la care autorul face trimitere directă în text, trei asocieri mi-au venit în minte atunci când parcurgeam Fizica tristeții: Mr Nobody, 2009, în regia lui Jaco Van Dormael, The poetics of space de Gaston Bachelard și textele lui Sebald.

Nemo, Nemo Nobody, un dublu nimeni, (nemo în traducere din latină semnifică „nimeni”) unicul om rămas muritor de pe Planeta Pământ forțat de regresia prin hipnoză descoperă ca odată ajuns la maturitate, ar fi avut cel puțin trei versiuni de viață diferite existente simultan: case diferite, copii diferiți și soții diferite. Filmul, un flux narativ multiplu, intermitent este bazat pe relația fizicei cuantice cu universul și ne dă imaginea probabilității: Totul ar fi putut fi orice altceva

Gheorghi Gopodinov, la fel ca Jaco Van Dormael, îmbină fizica cuantică cu literatura:

Sunt născut pe 1 ianuarie 1968 ca ființă omenească de sex masculin. Îmi amintesc în detaliu tot anul 1968, de la cap până la coadă. Nu-mi amintesc nimic din anul în care suntem acum. Nici măcar numărul lui.

Am fost dintotdeauna născut. Încă îmi amintesc începutul Epocii de gheață și finalul Războiului Rece. Imaginea dinozaurilor care mor (în ambele epoci) este unul dintre lucrurile cele mai insuportabile pe care le-am văzut.

Nu sunt încă născut. Urmează. Am minus șapte luni. Nu știu cum se calculează acest timp negativ în burta mamei. Sunt mărișor, sunt mărișoară (încă nu îmi știu sexul) cât o măslină, cântăresc un gram și jumătate. Coada mi se micșorează treptat. Animalul din mine se stinge, fluturând din coadă, care dispare. Se pare că sunt ales să devin ființa omenească. Aici e întunecos si confortabil, sunt legat de ceva ce se mişcă.

Sunt născut pe 6 septembrie 1944 ca ființă omenească de sex masculin. E vreme de război. După o săptămână, tata a plecat pe front. Mamei i-a secat laptele. O tanti care nu avea copii a vrut să mă ia și să mă crească, să mă adopte, dar nu m-au lăsat. Am plâns nopți întregi de foame. Îmi dădeau să sug pâine înmuiată în vin în loc de biberon.

Îmi amintesc că sunt născut ca arbust de măceș. potârniche, gingko biloba, melc, nor în iunie (amintirea aceasta e scurtă), brândușă liliachie de toamnă pe marginea lacului Halensee, ca cireş inflorit timpuriu, încătușat sub zăpada târzie de aprilie, ca zăpada ce a încătușat un cireș amăgit…

Eu suntem.

În film amintirile lui Nemo Nobody sunt transmise prin intermediul unui reality show. Cunoasterea unei lumi pierdute poate fi făcută și prin istoria personală a bătrânului de 118 ani…

„If suddenly the world ends, we will need all these novels and stories that we have written and told, so that post-apocalyptic reader, when he or she appears could reconstruct the world using previous stories” Gheorghi Gospodinov, interviu

…

Universul detectabil ne modelează percepția despre noi înșine. Jinduirea copilului de a locui în casa cu turn, visarea, lumea imediat vizibilă prin unica fereastră m-au trimis direct către Gaston Bachelard

Casa în care se afla demisolul era cu adevărat frumoasă. Deasupra apartamentului nostru se ridicau ditamai trei etaje cu ferestre mari și luminoase. În tencuiala intenționat grosieră erau băgate mii de cioburi de sticle de bere, verzi și cafenii, după moda vremii, care aruncau în soare sclipiri de diamant. Etajul al treilea făcea chiar un ușor semicerc, aproape ca un castel. Oare cum era să locuiești acolo, în camera rotundă, cu ferestre rotunde și balconul acoperit? O cameră fără colțuri. De sus probabil se vedea întregul oraş și râul. Să ii vezi pe toți cei care trec pe stradă, în întregime, nu ca pe niște ființe stranii, compuse doar din picioare și pantofi. Nu pierdeam prilejul să spun la școală că locuiesc în casa de pe colț, cu turnul rotund. Lucru care era perfect adevărat. Bineînțeles, nu menționam etajul.

În același timp, tata visa la un apartament cu sufragerie și canapele, se vedea stând în fotoliul mare și pătrat cu un ziar în mână, cu picioarele ridicate pe un taburet.

Văzuse asta într-un Neckermann pe care niște prieteni ni-l împrumutaseră puțin. Mama visa la o bucătărie adevărată, cu sertare în care să-și aranjeze borcănașele cu condimente, albe, de porțelan, pe care și le-ar fi cumpărat într-o bună zi. Bănuiesc că şi pentru visul ăsta de vină era același Neckermann.

Putem înțelege doar ceea ce am trăit noi înșine. Un copil singur așteptându-și părinții în demisolul unei case frumoase, unde singura fereastră oferă vedere doar către încălțămintea trecătorilor poate înțelege istoria minotaurului abandonat în labirintul lui Dedal, nu este nimic îngrozitor de spus despre minotaur, doar o mare tristețe venită din povestea unui personaj care nu poarta nici o vină. A localiza o amintire în timp este doar o chestiune a biografului și nu corespunde decât unui fel de istorie exterioară, pentru uz extern, pentru a fi comunicată cu alții – zicea Bachelard – hermeneutica este mai profundă decât biografia, ea trebuie să determine centrele destinului eliminând istoria de țesutul temporal conjunctiv. Gospodinov țese esența unui destin particular și a unui destin național prin intermediul unor istorii individuale tangențiale. În neurologie exista noțiunea de hărți topografice Kohonen, este o rețea neuronală, în care neuronul învingător transmite informația; din multitudinea de fragmente textuale unitatea „învingătoare” mi-a părut a fi fabula în care nostalgia după comunism este atât de mare încât cineva este dispus să plătească un oraș întreg ca spectacolul comunismului să reînvie, rezonanțe sentimentale regăsite în tot spațiul post sovietic …

Cu Sebald, Gospodinov împarte obsesia de a colecționa istorii, imagini, obiecte, ori alte lucruri efemere, pasiunea pentru arhivare și ideea de observator. Pentru a exista, noi avem nevoie sa fim observați.

În 2004, Gheorghi Gospodinov a colaborat cu artista Yana Genova la expoziția și catalogul intitulat An Inventory Book of Socialism. Proiectul a reînviat textura și culorile vieții din Bulgaria anilor `60, au fost expuse obiecte din diverse domenii ale cotidianului: mărci, produse alimentare, ziare, articole de îmbrăcăminte, ustensile de bucătărie; a fost un exercițiu de nostalgie ambivalentă, dacă ținem cont de faptul că ideea proiectului a pornit de la o întrebare ironică: Unde au dispărut dulciurile cu lămâie?

Catalogul colecțiilor

Șervețele

Cutii goale de țigări

Cutii de chibrituri

Insigne și timbre

Calendare de buzunar

Cărți poștale ce fac cu ochiul

Ambalaje de bomboane din străinătate, de hârtie sau staniol

Surprize de la guma de mestecat (fără guma de mestecat)

Cutii de Metaxa, goale

Sticle goale de whisky, coniac, Campari…

Se vede clar că lucrurile din colecția asta sunt abandonate, goale, folosite. Cineva a terminat pachetul de Marlboro roşu și Rothmans albastru, apoi a mâncat bomboanele de ciocolată din străinătate, a mestecat guma și a băut coniacul Metaxa. Pentru noi au rămas câteva sticle, cutii, pachete și ambalaje. Colecționari de goluri și abandonuri.

În decembrie 2010, The Economist a publicat un articol despre „geografia fericirii” care declara Bulgaria – „cel mai trist loc din lume”. Aproape exact un an mai târziu, Gheorghi Gospodinov, cel mai cunoscut scriitor din Bulgaria, și-a publicat al doilea roman, Fizica tristeții. Prima ediție a fost epuizată aproape imediat. În interviuri, Gospodinov vorbește despre carte ca despre un răspuns la articolul din The Economist „În cele din urmă, protagonistul meu încearcă să spună o poveste, tocmai despre acest loc, cel mai trist loc, și să facă față propriilor sale tristeți”. Empatia este un model de reconectare, empatia este acel minimum existențial ce ne ține în viață că civilizație, este esențială pentru apariția compasiunii. Gospodinov dezvoltă acest sentiment de re-cunoaștere a suferinței prin transfer de ființă creând o dimensiune noua a personajului sau:

Mult mai târziu, în studenție deja, aveam să mă încumet să povestesc unui prieten mai vechi, medic, despre această „intrare în corpul altuia” care a dat peste mine în copilărie. Medicul s-a gândit mult și la final mi-a propus un diagnostic rar, poate că născocit de el pe loc, care suna aproximativ așa: empatie patologică sau sindrom empatico-somatic obsesiv. Boala era extrem de rară și incurabilă. Dar momentele de vârf apăreau în copilărie. Cu trecerea anilor, accesele deveneau mai ușor de controlat, iar manifestările își pierdeau din severitate, fără să dispară cu totul. La fel ca la epilepsie, a spus el, nu știi niciodată pe unde rătăcește omul când se află într-o asemenea criză.

În cazul meu, nu erau crize, corpul rămânea foarte liniștit, ușor imobil, ca al unui om căzut pe gânduri sau care ascultă cu mare atenție povestea cuiva. Nu mai clipeam, irisul stătea pe loc, gura era pe jumătate deschisă, respirația trecea pe pilot automat, în timp ce eu (o parte din mine) mă transferam într-o poveste străină și într-un corp străin.

Fizica tristeții nu este neapărat despre nostalgie, abandon sau tristețe, este o lectura care jonglează elegant cu starea de spirit a cititorului, pe alocuri foarte amuzată, ori foarte tristă. Bunel, tată și Minotaur în același timp personajul principal, un posibil Gheorghi Gospodinov, descrie fermecător mentalitatea est europeană. Lectura poate fi considerată o incursiune în amintirile oricărui individ a cărui copilărie a decurs între anii ’60- ’80 în spațiul actual post-sovietic. Fizica tristeții poate fi considerată o pledoarie directă sau metaforică pentru Minotaur, unde Minotaurul este acel personaj mitologic sau un stat abandonat la marginea Europei.

Fizica tristeții de Gheorghi Gospodinov