Ura care unește destine – Frate și soră / Frère et soeur

Am urmărit filmul într-o sală de cinema aproape plină. Cu oameni dornici să prelungească spiritul sărbătorilor urmărind, ca pe vremuri, un film la cinema. La final, spre ieșire am auzit fragmente din conversațiile vecinilor de scaun/rând: prea lung, totuși. Da, aceeași senzație am avut-o și eu, o senzație de „prea multe puse în aceeași poveste”. Am citit mai multe interviuri acordate jurnaliștilor români de către regizorul filmului, Arnaud Desplechin. Din toate răzbate același tip de informație: povestea a trei frați, un trio care se reduce la duo, căci relația de ură dintre scriitor (Louis) și actriță (Alice) domină toate celelalte relații intrafamiliale (pentru buna dvs informare, cel de-al treilea frate este profesor de educație fizică). Regizorul insistă și în interviuri pe ideea de ură, l-a fascinat această ură alimentată subversiv ani în șir. Problema e că nu suntem lăsați nici măcar să ghicim motivul acestei uri care topește orice urmă de rațiune, distruge orice cale de reconciliere și orice posibilitate de întoarcere la ceea ce a fost înainte de declanșarea ei. Părinții par resemnați (sau obișnuiți?), cel de-al treilea frate nu se amestecă în povestea celor doi, iar toți ceilalți membri ai familiei extinse gravitează în jurul acestui pol al urii totale. În cercurile relațiilor dintre cei doi intră (și ies) persoane mai mult sau mai puțin apropiate de cei doi; o parte sunt obligați să-i suporte (pentru că fac parte din familie), alții încearcă să-i susțină, astfel încât să nu ajungă să se distrugă reciproc. Ce e ciudat este că dincolo de această obsesie pare că nu mai contează nimic. Dar și mai ciudat este că regizorul pare să uite că pe ură nu se poate construi nimic, dar nimic. Scriitorul își pierde fiul, dar soția îi rămâne aproape, actrița are succes pe scenă, iar în culise este așteptată și sprijinită de membrii familiei ei (fiul și soțul) etc. Accidentul părinților îi determină pe toți trei frații să se întâlnească la spital, dar niciodată nu vor fi împreună, căci scriitorul și actrița nu trebuie să se vadă. De ce nu trebuie? Ea leșină doar când îl zărește, el se îmbată și ia opium numai ca să uite că este urât de moarte.

Photo credit Shanna Besson

Marion Cotillard își asumă rolul și salvează personajul, chiar dacă pe alocuri pare nefiresc de pierdută în spațiu. Chiar dacă regizorul a ținut foarte mult să joace Cosmina Stratan în film, personal găsesc prea clișeistică povestea migrantei ajunsă la Paris, care leșină de foame. De asemenea, faptul că ea devine martorul tăcut al vieții din spatele scenei a marii actrițe e prea puțin pentru a stabili o relație între cele două – actriță și fana ei. Află sau nu află toată povestea urii dintre cei doi, nici nu mai contează, din moment ce nu se implică deloc în găsirea unei soluții sau în curmarea suferinței celor doi. Melvil Poupaud este scriitorul care ajunge să aibă succes la public, dar prețul plătit este unul imens – pierderea fiului. Nu se știe dacă există o relație între pierderea personală și succesul în cariera de scriitor, după cum nu se știe dacă retragerea la țară este asemenea retragerii la mănăstire (sincer, am crezut mai bine de jumătate din film că retragerea la țară a venit la pachet și cu incapacitatea de a scrie, dar se pare că lucrurile nu stau chiar așa). De aici și senzația de prea mult. Senzația că mi s-au dat o mulțime de detalii, fragmente de relații și motive, dar care nu vor și pace să alcătuiască un puzzle. Ori lipsește rama poveștii, ori suprapunerea unor motive creează senzația de caleidoscop – te poți uita o vreme, dar după aceea lumina devine prea puternică și culorile tind să orbească. Mi-ar fi plăcut mai puține motive și mai multă centrare pe relație, pe dezvoltarea acesteia în favoarea narațiunii.

Photo credit Shanna Besson

Foarte bun și credibil mi s-a părut a fi Patrick Timsit; Zwy este singurul (sau aproape singurul) din toată povestea dispus să lupte, cel mai democratic spirit dintre toți, liantul care unește, care-i adună pe toți la un loc și care dă sens și poveștii. La fel și Golshifteh Farahani, Faunia jucată de ea este pe cât de subtilă ca personaj, pe atât de esențială în economia poveștii. Regizorul are explicații pentru detaliile strecurate în diferite cadre din film – veți recunoaște Théâtre du Nord, veți recunoaște scenele jucate de Alice în spectacolele ei, veți recunoaște tributul adus de regizorul francez unuia din regizorii care i-au influențat cariera, veți recunoaște multe altele. Veți înțelege și de ce sora se numește Alice (da, previzibilă asocierea cu Țara Minunilor), dar ce nu veți înțelege (poate) este de ce nu simțiți nevoia să-l mai revedeți. Eu l-aș revedea pentru scena din sinagogă, pentru cadrele fabuloase filmate în munți, pentru că Zwy e un personaj pe cât de credibil, pe atât de greu de regăsit în realitate, pentru că Alice este Marion Cotillard, dar cred că sunt prea puține motivele sau prea puțin importante ca să și întâmple asta.