Fericire clandestină

„Și totul în viața ei, de când se născuse, totul în viața ei fusese lin ca un salt de pisică.” Clarice Lispector

Gândurile femeilor de diferite vârste par să fie în prim-planul acestor povestiri care nu au, foarte multe dintre ele, mai mult de trei pagini, excelentă comprimare a substanței narative. E complicat să lași personajele să-și povestească viața, povestirea o banalizează. Clarice Lispector găsește soluția fragmentării întâmplărilor și a reflectării excesive asupra acestor fragmente.

Gândirea, oglindită în limbaj, poate să ofere certitudinea existenței, a ființării. Nu garantează însă profunzimea, corecta dispunere a ideilor în raționamente logice, buna decodare a experiențelor de viață, așa cum se vede din desfășurarea monologului interior al fiecărui personaj – gândirea devine un spațiu hașurat în fel și chip, în funcție de tipologie, uneori insolit, adesea superficial. Se ajunge, rareori, și la excogitație, oricum o formă defectuoasă de construire a argumentului.

Gândurile întrețin confuzia și creează impresia că personajul este desprins de timp și de spațiu. Multe alte gânduri se irosesc. O femeie care înghite somnifere în doză letală trimite ultimul ei gând către un tort cu căpșune. Gânduri pândite, dinafară, de ironie. Frecvența verbului „a gândi” în aceste povestiri nu poate scăpa neobservată:

„Angela Pralini avea gânduri atât de profunde, încât nu găsea cuvinte să le exprime. Nu era adevărat că atunci când gândim avem un singur gând de fiecare dată: avea multe gânduri care se intersectau și erau diferite. Ca să nu mai vorbim de subconștientul care explodează înlăuntrul meu, fie că vreau eu, fie că nu vrei tu. Sunt un izvor, se gândi Angela, gândindu-se totodată unde-și pusese baticul, gândindu-se dacă băuse cățelușul laptele pe care i-l lăsase, la cămășile lui Eduardo și la extrema ei extenuare fizică și mentală. Și la bătrâna dona Maria Rita. Nu-ți voi uita niciodată chipul, Eduardo. Era un chip puțin speriat, speriat de propria inteligență. Avea să fie uluit când va descoperi că ea a plecat, părăsind cățelușul și pe el. […]

Era, de exemplu, capabilă să scrie un cec perfect, fără greșeli, gândindu-se la viața ei, spre exemplu. Care nu era bună, dar, în sfârșit, era a ei. A ei din nou.” (p. 72)

Există povestiri în care gândurile nerostite ale personajelor apar juxtapuse. Tehnica aceasta absolut interesantă, un dialog al muților, scoate în evidență criza de comunicare. Sunt multe subiecte, observații, impresii care nu pot fi așezate în cuvinte. Nu se poate vorbi despre orice sau se poate, doar formal. Iată.

În povestirea Frumoasa și bestia sau Rana prea adâncă o femeie din lumea bună, ieșită mai devreme de la cosmetică, rămasă fără mașină la scară, este nevoită să se confrunte cu strada. Un cerșetor rănit la picior (observația este a femeii) vrea bani. Femeia nu știe cât exact se cuvine să îi lase omului și-l întreabă pe el, provocându-i perplexitatea. Cuvintele circulă între cei doi fără să realizeze comunicarea. În spatele cuvintelor stau gânduri deja încâlcite de propriile supoziții.

Pentru ea, cerșetorul este un potențial atacator, căruia se gândește (doar) că ar putea să îi dea casa de la țară și toți banii pe care îi are la ea, o bancnotă cu o sumă semnificativă.

Pentru el, femeia cu fața pictată în steluțe este, pe rând, o zgârcită, o nebună, o comunistă, oricum, o femeie de neînțeles.

Cei doi stau față în față, reprezentând fiecare altă clasă socială, bogăția și sărăcia. Nu se înțeleg nici măcar în aparență, așa cum se vede din expresia așezată pe chip, din tonul vocii, din limbajul nonverbal, important în actul de „negociere” a sensurilor.

„Gândurile cerșetorului: doamna asta cu fața machiată și cu steluțe aurii pe frunte, ori n-o să-mi dea nimic, ori o să-mi dea foarte puțin. Atunci i-a trecut prin cap, puțin cam obosit: sau îmi va da mai nimic.

Ea era înfricoșată: cum practic nu mergea pe stradă – era genul care nu se dădea jos din mașină – se gândea: oare mă va omorî? Era buimăcită și l-a întrebat:

— Cât se dă de obicei?

— Atât cât poate și vrea omul să dea – i-a răspuns cerșetorul uimit la culme.

Ea, care nu plătea la salonul de înfrumusețare, patronul trimitea nota în fiecare lună secretarei soțului ei. Soț. Se gândea: oare ce-ar face soțul meu cu cerșetorul? Știa că: nimic. Ei nu fac nimic. Și ea – și ea era ei. Tot ce poate da? I-ar putea da banca soțului, i-ar putea da apartamentul ei, casa de la țară, bijuteriile…

Însă ceva care însemna avariția lumii întregi l-a întrebat:

— Cinci sute de cruzeiros îți ajung? Atâta am la mine.

Cerșetorul a privit-o speriat.

— Îți bați joc de mine, domniță?

— Eu, nici vorbă, chiar am cinci sute în geantă.

A deschis-o, a scos bancnota și i-a întins-o umilă bărbatului, ca și cum i-ar fi cerut scuze.

Bărbatul perplex.

Apoi râzând, arătându-și gingiile aproape fără dinți:

— Uitați – a spus el -, ori sunteți foarte bună, ori nu sunteți în toate mințile… Dar accept, să nu spuneți după aceea că v-am jefuit, nimeni nu mă va crede. Era mai bine dacă îmi dădeați bani mărunți.

— Nu am schimbat, n-am decât bancnota asta de cinci sute.

Bărbatul a părut speriat, a spus ceva aproape de neînțeles din cauza dicției proaste datorate dinților lipsă.

În acest timp se gândea în capul lui: mâncare, mâncare, mâncare, bani, bani, bani.

Capul ei era plin de petreceri, petreceri, petreceri. Ca să sărbătorească ce anume? Să sărbătorească rănile celorlalți?” (p. 223-224)

Gândurile personajelor, transcrise în pagină și devenite substanță narativă, arată că de fapt nu există comunicare în absența unei experiențe comune. Însă cel puțin pentru ea, exercițiul gândirii se dovedește revelator, are sens: femeia își amintește dintr-o dată că are un soț infidel, că bogăția lor e mai curând o vanitate, că propriul chip e o mască sau că unii colecționează bani pentru ca alții să-i cheltuiască:

„Cum de nu am descoperit niciodată că și eu sunt o cerșetoare? Nu am cerut niciodată de pomană, dar cerșesc dragostea soțului meu, care are două amante, cerșesc pentru numele lui Dumnezeu să fiu considerată frumoasă, veselă și acceptabilă, dar haina sufletului meu este zdrențuită…

Există lucruri care ne fac egali, se gândea, căutând cu disperare un alt semn de egalitate. Deodată, i-a venit răspunsul: erau egali pentru că se născuseră, și amândoi aveau să moară. Erau, prin urmare, frați.

Îi venea să spună: uite ce e, omule, și eu sunt vai de capul meu, singura diferență este că sunt bogată.” (p. 229)

Aceste micronarațiuni au mereu ceva neașteptat.

O fetiță îngrijește găinile ca pe păpuși, le dă medicamente când consideră că sunt bolnave și se atașează de ele, învățând un tip de comportament pe care avea să-l manifeste ulterior față de bărbați.

Fiindcă înțelege ușor limbile străine, chiar și păstrează, o femeie înțelege că viața îi este în primejdie și reușește să se salveze în ultimul moment.

Un călător poartă cu el, în autobuz, o maimuțică, spre încântarea celor din jur.

O fetiță învață cum se fură trandafiri.

Nonconformistă și vitală, de o melancolie purtată firesc, ca o eșarfă în jurul taliei fine, aristocratică prin spirit și prin eleganță, Clarice Lispector este un personaj cu viața desprinsă parcă din filmele lui Federico Fellini.

Întrebată de medic cât fac doi plus doi, precizează Benjamin Moser în studiul său dedicat autoarei, Clarice Lispectorar fi reacționat astfel:

„Preț de o clipă am rămas năucită. Dar mi-a venit imediat în minte o anecdotă cu umor negru. Sună așa: psihopatul spune că doi și cu doi fac cinci. Nevroticul spune: doi și cu doi fac patru, dar eu pur și simplu nu suport.” (p. 253)

Anecdota apare și în povestirea Brasília, pusă însă pe seama unui critic literar. Reluarea acestei secvențe nu face decât să avertizeze cititorul asupra unei caracteristici pe care o va fi sesizat oricum citindu-i proza: personajul cel mai important al acestor povestiri este autoarea însăși. Realitatea e ficționalizată:

„Voi fi prezentată publicului de José Guilherme Merchior. Merchior plesnește de sănătate. Mă simt onorată și în același timp atât de umilă. La urma urmelor, cine sunt eu, ca să fac față unui public exigent? Am să fac ce-am să pot. Odată, am ținut o prelegere la PUC și Affonso Romano de Sant’Anna, nu știu ce naiba l-a apucat pe acel critic excelent, m-a întrebat: doi cu doi fac cinci? Preț de o clipă am rămas năucită…”. (p. 212)

Clarice Lispector scrie o proză care scapă datării. Există câteva elemente de contextualizare, însă foarte puține – înțelegem că întâmplările evocate se petrec în epoca greu determinabilă a femeilor elegante, care poartă bijuterii scumpe când călătoresc cu trenul, pălăria este un accesoriu frecvent, rochiile sunt făcute la croitoreasă, nu se cumpără direct din magazin.

Frumusețea acestei proze vine din talentul de a surprinde „vocile” interioare, dar și din stilul neobișnuit, care presupune o deconcertantă așezare a cuvintelor în frază – sensul se răstoarnă, ironia veghează (ne)liniștit discursul. Clarice Lispector inventează un mod aparte de utilizare a limbajului și devine, fără îndoială, un nume important al literaturii contemporane. Comparată cu Cehov pentru rafinamentul descrierilor psihologice, Clarice Lispector are destul de multe în comun și cu Virginia Woolf, mai ales obiceiul de a scrie despre sine în încercarea de a-și defini identitatea.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

CLARICE LISPECTOR (10 decembrie 1920 – 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia. În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea „Triumful“ a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție. Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H.(1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american.

Las mai jos alte fragmente:

„Să fii fericit este o responsabilitate atât de mare.” (p. 21)

„Unul din cuvintele cele mai erudite pe care le utiliza era pitoresc. Era bine. Ca și cum ai auzi susurul unui pârâiaș fără să știi de unde izvorăște. Un dialog pe care-l avea cu ea însăși:

— Faci ceva anume?

— Da: sunt tristă.

— Nu te deranjează să rămâi singură?

— Nu, mă gândesc.

Uneori, nu se gândea. Uneori, doar își trăia ființarea. Nu avea nevoie să facă ceva. A fi era oricum o formă de a face. Putea fi mai încet sau ceva mai repede.” (pp. 68-69)

„Eu, care nu știu să fac nimic ca lumea, în afară de omletă. Cu o singură mână spărgea ouăle cu o viteză incredibilă, și le arunca în castron fără să curgă nicio picătură. Eduard murea de invidie văzând atâta eleganță și eficiență. Uneori, el ținea conferințe la diverse universități, și studenții îl adorau. Cum începea? Mă simt stânjenit când oamenii se ridică în picioare atunci când se anunță că voi vorbi. Angela se temea mereu ca nu cumva publicul să plece și să-l lase singur.” (p. 73)

„Nu era însă o cucoană, o doamnă în vârstă, doar pentru că nu era arogantă: era o bătrânică demnă care dintr-o dată avea un aer speriat. Ea – ei bine, ea se lăuda pe sine, se considera o bătrână foarte precoce, precum copiii precoce. Dar adevărata intenție a vieții sale nu o cunoștea.” (p. 70)

„Dacă aș putea scrie mereu așa cum scriu acum, m-aș afla în mijlocul unei furtuni a creierului care înseamnă brainstorm. Cine va fi inventat scaunul? Cineva cu dragoste de sine. A inventat atunci ceva mai confortabil pentru corpul lui.” (p. 128)

„Sunt o flacără aprinsă! Și fac să strălucească și să strălucească tot întunericul acesta!” (p. 221)

„Cât de dureros era să trăiască. Să trăiască era o rană deshisă. Să trăiești este să fii precum cățelul meu. Ulise nu are nimic în comun cu Ulise al lui Joyce. Am încercat să-l citesc pe Joyce, dar am renunțat pentru că era plicticos, iartă-mă, Eduardo. Doar că era un plicticos genial.” (p. 77)

„Eduardo, când și când, fără chef, ca cineva obligat să-și facă datoria – îi făcea cadou câte un glacial diamant. Ea însă prefera briliantele. În sfârșit, oftă ea, asta-i viața.” (p. 75)

„Atmosfera dintre ea și Eduardo avea iz de sâmbătă. Și deodată, amândoi deveneau rari, raritatea plutea în aer. Ei se simțeau deosebiți, nefăcând parte din miile de oameni care umblau pe stradă. Amândoi, uneori se simțeau complici, aveau o viață secretă, pentru că nimeni nu i-ar fi putut înțelege. Și tocmai pentru că oamenii deosebiți sunt persecutați de poporul care nu tolerează insultătoarea ofensă a celor care marchează diferența. Ei își ascundeau dragostea, ca să nu rănească ochii celorlalți cu invidia. Ca să nu-i rănească cu o scânteie mult prea luminoasă pentru ochi.” (p. 77)

„Cineva mi-a citit povestirile și a spus că aceea nu e literatură, e gunoi. Sunt de acord. Dar există un timp pentru toate. Există timp și pentru gunoaie. Cartea aceasta este destul de tristă, pentru că am descoperit, ca un copil prost, că lumea asta e ticăloasă.” (p. 134)

„Am mai încercat să mă uit de aproape la fața unei persoane – o casieriță de la cinematograf. Ca să-i aflu secretul vieții. Inutil. Cealaltă persoană este o enigmă. Și ochii ei sunt ca de statuie: orbi.” (p. 134)

„Cuvintele deja rostite mi-au mușcat gura. Ce spune un om altui om? În afară de ce mai faci? Dacă i-ar lovi nebunia sincerității, oare ce și-ar spune oamenii unii altora? Dar cel mai rău ar fi ce și-ar spune cineva sieși, dar ar fi salvarea, deși sinceritatea este determinată la nivel conștient, iar groaza de sinceritate vine din partea ce ține de vastul inconștient care mă leagă de lume și de creatoarea inconștiență a lumii.” (p. 126)

„Astăzi e o zi cu multe stele pe cer, cel puțin așa promite seara aceasta tristă pe care o vorbă omenească ar salva-o.” (p. 127)

„Mă uit la florile din glastră: sunt flori de câmp, au apărut fără să fie plantate, sunt superbe și galbene.” (p. 127)

„Ce să fac cu povestea asta, care s-a petrecut pe când podul Rio-Niterói nu era decât un vis? Nici asta nu știu, o dau cadou cui o dorește, pentru că mi-e silă de ea. Până peste cap. Uneori, mi se face silă de oameni. Apoi, îmi trece și devin din nou curioasă și atentă.

Asta-i tot.” (p. 175)

Fericire clandestină. Proză scurtă, 1971–1977 de Clarice Lispector