Feluri de a vedea – suntem pe cât de diferiți, pe atât de asemănători

Țările Europei (nu neapărat de vest) au o îndelungată tradiție culturală, întreținută constant de o preocupare pentru dezvoltarea acesteia. Preocuparea nu este neapărat a instituțiilor (de specialitate), ci și a indivizilor, fiecare contribuind în felul său la ceea ce se cheamă sec „cultură”. Arta în diversele ei forme de expresie face parte integrantă din viața cotidiană, de multe ori ascunsă în forme pe care nu le asociem automat cu acest domeniu „de activitate”; de aici și ideea că suntem mult prea puțin conștienți de cât de mult ne influențează evoluția sau dezvoltarea orice demers artistic cu care avem contact. Mersul la concerte nu mai este de multă vreme privilegiul unor indivizi din clasa superioară, tablourile nu mai sunt apanajul unui rang social transmisibil din generație în generație, iar teatrul rezistă, în ciuda diversificării mijloacelor audio-vizuale și a apariției televiziunii și internetului. Ce vreau să zic este că arta nu va ca formă de manifestare a umanului decât odată cu ultimul om. Dar despre formele artă și direcțiile de dezvoltare ale acesteia se va tot vorbi, pentru că da, există diferențe calitative și diferențe de percepție care țin de natura umană. Subiectivismul își are rolul lui în relația directă dintre individ și opera de artă, iar de aici și până la forme de asociere dictate de apetența pentru un curent artistic sau altul nu mai este decât un pas.

„Genericul și excepționalul coexistente în tradiție pot fi definite prin simpla antinomie nud/goliciune, dar problema înfățișării goliciunii în pictură nu este pe cât de simplă ar putea părea la o primă vedere.

Care este funcția sexuală a goliciunii în realitate? Hainele stânjenesc contactul și mișcarea. Dar s-ar părea că goliciunea are o valoare vizuală pozitivă în ea însăși: vrem să îl vedem pe celălalt gol, așa că acesta ne oferă priveliștea corpului său, permițându-ne să ne năpustim asupra ei; uneori necontând atât de mult că este prima sau a suta oară când o facem. Ce înseamnă pentru această privire a celuilalt, cum ne influențează dorința în acel moment de totală dezvelire?” (p 58)

Feluri de a vedea se bazează pe un principiu de bază: putem fi zece oameni în fața aceluiași tablou și să vedem zece lucruri diferite. Așa încep discuțiile, argumentele și contraargumentele, certurile și tot restul. Cu alte cuvinte, așa se scrie istoria: suntem atât de diferiți, încât oricând vom putea găsi ceva nou de spus în legătură cu o operă de artă. Feluri de a vedea, volumul coordonat de John Berger nu e nici primul și nici ultimul volum dedicat încurajării individului obișnuit să se apropie de artă, de pictură în special. Volumul își are rădăcinile în seria omonimă de emisiuni BBC, foarte populară înainte de 1972, anul în care a apărut pentru prima oară volumul. Postul de radio englezesc s-a făcut remarcat de-a lungul anilor și prin preocuparea constantă pentru cultivarea audienței, propunerile de emisiuni culturale devenind repere pentru alte canale radio din toată lumea. Titularii emisiunilor nu doar că aveau/au voci de radio – calitate esențială pentru a face carieră în acest domeniu – dar aveau și cărți de vizită impresionante. Profesioniști de top, ei s-au folosit de studiile personale ca să convingă, prin intermediul microfonului, pe cât mai mulți oameni că arta chiar ne ajută să trăim în armonie și frumusețea există, chiar dacă uneori trebuie să căutăm sub straturi groase de mizerie sau urât.

„Suntem acuzați că suntem obsedați de proprietate. Adevărul este de fapt invers. Societatea și cultura respective sunt cele care sunt atât de obsedate de asta. Însă, pentru un obsedat, obsesia lui va părea întotdeauna a face parte din natura lucrurilor, imposibil astfel de recunoscut pentru ceea ce este. Relația dintre proprietate și artă în cultura europeană apare naturală acestei culturi, iar, pe cale de consecință, dacă cineva demonstrează măsura în care interesul pentru proprietate există într-un domeniu cultural dat, demonstrația sa este expediată drept una a obsesiei lui. Iar asta permite Sistemului (establishment-ul cultural) să proiecteze pentru încă puțin timp o imagine fals raționalizată despre sine.”(p. 109)

Șapte eseuri scrise în feluri diferite; de fapt și înțelesul verbului „a scrie” capătă forme nebănuite, căci există eseuri în această carte care nu au nici măcar un rând scris, ci sunt alcătuite din suite de fotografii ale unor tablouri celebre, din epoci diferite. Eseiștii cad astfel de comun acord asupra ideii că felurile diferite de a vedea trebuie încurajate, pentru că relația cu opera de artă este una strict individuală, personală. Reproducerile sunt alb/negru, dar nu impietează cu nimic asupra frumuseții intrinseci a fiecărei reproduceri în parte. Dispunerea în pagină a acestor reproduceri invită cititorii la o căutare aprofundată a detaliilor intrinseci, specifice fiecărui tablou în parte, dar și la o căutare a detaliilor cu privire la istoria artei. Un tablou este expresia unei epoci istorice anume, iar cele mai multe din reproduceri sunt din epoci în care Biserica era putere în stat.

„Are limbajul publicității ceva în comun cu acela al picturii în ulei care, până la invenția camerei fotografice, a dominat timp de patru secole felul de a vedea din Europa?

Este una din acele întrebări pe care pur și simplu trebuie să ni le punem pentru ca răspunsul să devină evident. Există o continuitate directă. Numai interese de prestigiu cultural au aruncat o umbră asupra acestui fapt. În același timp, în ciuda continuității, există o diferență profundă, nu mai puțin importantă pentru a fi supusă examinării.

În publicitate, există multe referințe directe la operele de artă din trecut. Câteodată întreaga imagine este o evidentă pastișă a unei binecunoscute picturi.” (p134)

Eseurile „clasice”, adică cele scrise cu ajutorul cuvintelor sunt redactate accesibil, astfel încât cititorul să nu se încurce în termeni de specialitate sau cine știe de sfaturi bombastice. De aici și recomandarea mea de lectură: Feluri de a vedeaeste pentru adolescenți, care abia se inițiază în istoria artei, dar și pentru maturii curioși să-și consolideze cultura generală. Nu în ultimul rând, Feluri de a vedea este pentru cei care cultivă toate artele, de exemplu pentru cei care preferă să admire un tablou ascultând un concert clasic în căști. Sunt multe trimiterile muzicale stârnite de lectura acestui volum, nu le dezvălui, tocmai pentru că țin de intimitatea receptării în sine. Dar poate că n-ar fi rău ca după ce citiți Feluri de a vedea să încercați să citiți și Un an magic de Clemency Burton-Hill, volum apărut în traducerea Anei-Maria Onisei tot la Editura Vellant. Și mai au ceva în comun cele două volume: ambele se bazează pe o serie de emisiuni radio ale celebrului post BBC.

Feluri de a vedea – coordonator John Berger