În căutarea Ființei rătăcite…

James K.A. Smith, în Literary Hub, scrie următoarele, după cum aflăm de pe clapeta copertei III:

„Trei inele nu este doar o continuare a volumului O odisee, simplă dezvoltare a unei teme. Ceva s-a schimbat. Putem spune că între O odisee şi Trei inele construcţia circulară se transformă dintr-o preocupare literară într-una metafizică. Aici miza e mai mare: nu vorbim numai de mecanismele povestirii, ci şi de alcătuirea cosmosului.”

Altfel spus, este și despre… Ființă și Timp, dar nu, nu, clar, nu în stilul lui Heidegger, și nici măcar în stilul lui Paul Ricoeur, cel din Temps et récit, ci, așa cum subliniază un… anonim de la „The Times Literary Supplement”, romanul ne-roman (cum este și O odisee, tradus și el la Polirom), oarecum non-fiction, mai degrabă „aminteşte de Jorge Luis Borges, Italo Calvino, Walter Benjamin şi Hannah Arendt. Mendelsohn este unul dintre foarte puţinii specialişti şi critici care acordă aproape aceeaşi importanţă cunoaşterii şi sentimentelor. Rezultatul e o carte pe atât de subtilă, profundă şi bine documentată pe cât e de sinceră, directă, dureroasă şi emoţionant de umană.”

Cu toată această tentă metafizică, este ușor de înțeles titlul articolului. Dar, spre deosebire de O odisee, unde se poate spune că avem și personaje care se apropie de definiție, în general, scriitorul fiind și el implicat, cu tatăl său – și în Trei inele se povestește câte ceva despre romanul precedent; dar, ca să fim mai clari este vorba despre un roman-eseu, experiment -, ideile sunt personaje principale, pe lângă anumiți scriitori ori cărturari, precum François Fénelon, Marcel Proust, Racine, Sebald, Erich Auerbach, Goethe, frații Laonicos și Demetrios Chalcondylas, Yusuf Kamil Pașa, traducătorul în turcă al Peripețiilor lui Telemah (poate cel mai cunoscut roman al secolului al XVIII-lea, în acel secol, deși s-ar putea ca Robinson Crusoe să fie cel mai puternic concurent!, dar după Daniel Mendelsohn, ar fi primul cel al lui Fénelon, François de Salignac de La Mothe-Fénelon, ca să fim foarte exacți) ș.a.m.d. până la un personaj cât se poate de… personaj, Odiseu al lui Homer. Deși nici pe Calipso nu aș uita-o!!! La modul general, imigranții, refugiații, „străinii” (cartea începe așa: „Un străin ajunge într-un oraș necunoscut, după o lungă călătorie. E departe de familie de ceva timp; undeva are o soție, poate și un copil. Călătoria a fost plină de peripeții, iar străinul e obosit.”, p.11) sunt și ele personaje principale alături de ideile de Istorie, Trecut, Destin, Stil, Cultură și Civilizație, Limbaj și Narațiune, Cunoaștere și Inerție, Digresiune versus/și… iarăși Narațiune, Ființă, Orient și Occident.

Dacă tot se vorbește și despre moartea romanului (în zilele noastre), via Winfried Georg Sebald, se tratează și „tema eșecului narațiunii” (raportat la Absolut), ca și imposibilitatea reală de a recupera trecutul (pp.144-145). Prin literatură sau istorie, sau și-și, machetele constituind un laitmotiv deosebit de interesant, specific condiției umane, conform căruia ar exista „încrederea în capacitatea noastră de a recrea și recunoașterea faptului că originalul s-a pierdut…” (pp.14-15) Sau s-a rătăcit. Un personaj secundar, de pildă, se străduiește să facă macheta Templului lui Solomon (sau cel de-al doilea? A se verifica!), atât de neuitat descris de Cărtărescu în „Theodoros”!

Interesantă următoarea observație:

„De aceea realitatea istorică pe care macheta unei clădiri vechi ar trebui să o sugereze este mai mult decât pur și simplu de natură materială; cu siguranță că o astfel de machetă e menită să surprindă (într-un fel) și sufletul, și aspectul unei clădiri…” (p.17)

De aici până la se ajunge a se sugera că un roman este sau ar trebui să fie ca un templu sau ca macheta unui templu nu mai este mult (decât aproape o carte întreagă!), un pseudo-rezumat al „cărții” (altfel de Carte a cărților!) fiind cât se poate de înșelător, „începând cu prădarea unei mari cetăți anatoliene în urmă cu 32 de secole, ajungând apoi 400 de ani mai târziu, când poveștile despre urmările acelui cataclism încep să se coaguleze într-un poem de amploare, un poem atât de măreț, încât e copiat încă multe secole după aceea, până când, după ce o altă mare cetate anatoliană este prădată, copiștii se împrăștie spre vest, iar poemul pe care îl tot copiază cu atâta asiduitate începe o viață nouă într-o altă țară; atât de măreț, încât, după alte 200 de ani, după prădarea cetății și dispersarea copiștilor, îl inspiră pe un preot blând și înțelept, al unei religii de neimaginat pentru Homer, să adapteze și să extindă poemul de dragul unui copil, un principe al cărui cel mai bun sine posibil această nouă carte este menită să îl reflecte, deși cartea principelui va fi citită cu timpul de multe, multe sute de mii de oameni de rând, în locuri îndepărtate, de neînchipuit pentru blândul preot pe când trudea la cartea lui, unul dintre aceste locuri fiind Istanbulul, Orașul, „casa” unui turc sensibil și subtil care, la două secole după ce preotul moare în exil, ia cartea despre poemul ce vorbește de prădarea cetății din urmă cu o sută de generații și din cartea asta construiește o casă care, în timpul unui alt mare cataclism, devine un sanctuar pentru literatură și, într-un final, casă pentru străinul nostru.”

Străin care ar fi Erich Auerbach, evreu german, refugiat în Istanbul în anul 1936, după ce trece prin Berlin, Munchen, Viena, Budapesta, București, cel care va fi recunoscut drept părintele literaturii comparate, care își va scrie pe malurile Mării Marmara opera capitală, „un imn închinat civilizației continentului de pe care tocmai s-a refugiat. Titlul ei esteMimesis: Reprezentarea realității în literatura occidentală…

Se observă, totuși, că „inelele” (ați observat mai sus cum se trece de la unul la altul, de la războiul Troiei, prin Homer, cu Iliada-Odiseea sa, la cele două căderi ale Constantinopolului, apoi la Fénelon, apoi la vizirul turc Kamil Pașa ș.a.m.d.) sunt mai multe (și se pleacă, într-un fel, de la o tehnică literară, folosită și de Homer, „compoziția inelară”, observată de pildă de un Van Otterlo!, p.25), și altfel decât cele ale lui Tolkien…

Bref, în ultimă instanță, inelele duc până la Daniel Mendelsohn, Holocaustul, contribuind, din nefericire, la călirea acestora, fiind vorba despre o carte și „despre legătura profundă dintre lucruri care, cel puțin pentru un optimist, este detectabilă uneori și în istorie, și în literatură.” (p.117) Mendelsohn descoperind, de pildă, legătura dintre un personaj al lui Proust și autorul Peripețiilor lui Telemah.

Între digresiune și narațiune (istorică), între „stilul homeric” și „stilul biblic”, „romanul ne-roman” Trei inele este o pledoarie pentru „convingerea lui Auerbach potrivit căreia filologia, scoaterea treptată la suprafață a relației unei literaturi cu momentul istoric care a produs-o, deține totuși secretul celui mai grandios dintre toate planurile: die gemeinsame Verbindung der Kulturen, ceea ce leagă toate culturile.”

Trei inele. O poveste despre exil, narațiune și destin de Daniel Mendelsohn