Ultimul interviu. Scările în aer

„Pe măsură ce citești, hotarele tale încep să se lărgească. E ca și cum pereții s-ar deschide și ți s-ar dezvălui un peisaj pe care nu l-ai văzut niciodată. Sau un peisaj pe care te-ai temut să-l vezi.” Amos Oz

„Viața pe care nu am putut-o trăi am scris-o.” Eshkol Nevo

Recunoști un scriitor după felul în care folosește cuvântul. Uneori nu știe unde să se oprească, alteori se oprește înainte de vreme, pentru că a scrie înseamnă a cartografia un ținut ale cărui coordonate le poți intui, dar care nu se lasă anticipat, măsurat, identificat deplin înainte de punctul final. Și nici atunci. Când scrii, nu poți ști de fapt cât de bine vei face asta.

Cartea lui Eshkol Nevo prezintă, sub pretextul unui interviu, ultimul (nu știm de ce „ultimul”), istoria unui om care scrie. Întrebările sunt frumoase, pentru că îngăduie diverse răspunsuri, multe nuanțe și idei, toate abandonate în mijlocul unui ținut straniu al ființei interioare, suspendat între certitudine și îndoială. Multe dintre întrebări sunt banale, n-au ceva spectaculos, sunt însă întrebările la care ai vrea să ai un răspuns din partea autorului și la care ai dori, la rându-ți, să răspunzi.

„Dacă ați putea retrăi vreun moment din viață, ce moment ați alege?”

Momentul ales este sentimental, cel al întâlnirii cu Dikla, pe plaja Beit Yanai, primul sărut, promisiunea căsătoriei în Cipru. Sunt în această secvență toate semnele unei iubiri intense condamnate la eșec. Dikla are un câine bătrân, afectuos, care aleargă de colo-colo pe plajă. Bărbatului nu-i plac câinii, dar îl acceptă, iar acceptarea e reciprocă – Luna îl recunoaște ca stăpân. Iar câinele moare din cauza neglijenței lui, și Dikla știe asta, și nu recunoaște deocamdată că bărbatul care nu are grijă de un câine n-ar putea avea grijă nici de familia lui.

Dikla îl iubește, deși e scriitor. Reformulez, îl iubește pentru că e scriitor. Mai târziu, din același motiv, încetează să-l mai iubească: pentru că e scriitor și cuvintele lui, odinioară neprețuite, ajung să nu mai valoreze nimic în ochii ei. Poate că nu-l iubește mai puțin, deși se străduiește să fie distantă, doar că nu-l mai admiră, și fără admirație relația lor nu rezistă.

Mai mult o mărturisire decât un interviu, monologul scriitorului te captivează prin impresia de autenticitate. Nu e simplu să trăiești în două lumi, cea reală și cea a personajelor:

„Cum împăcați viața de familie cu scrisul?

Am scris prima mea carte când eram distrus după o despărțire. Și celibatar. Mă gândeam: Când dragostea îmi va surâde, n-am să mai pot scrie. A doua carte am scris-o când Dikla era însărcinată. Mă gândeam: Când voi avea copii n-am să mai pot scrie. A treia carte am scris-o când Dikla a rămas iarăși însărcinată. Mi-am spus: Cu o singură fetiță e bine, dar cu două, nicio șansă să mai pot scrie. Acum am trei copii. Casă. Familie. Și îmi spun: Dacă totul se prăbușește acum, cui îi mai pasă de scris?” (pp. 148-149)

Răspunsurile la interviu nu ocolesc subiectele delicate. Dimpotrivă. Nimic nu este ascuns, orice secret infamant esta gata să fie expus judecății. Interesantă e în roman proporția de fericire și nefericire, viață banală și ieșire din normalitate, tot acel amestec de stări contradictorii aflate la orizontul oricărei existențe. Autorul este un om nevoit să se adapteze diverselor ipostaze ale identității sale, este când scriitor cu merite oarecum recunoscute, când prieten, când soț sau tată, jucând în roluri alternative. Totul e trăit pe rând și pe apucate, insațiabil însă, cu răsunătoare ratări:

„Prietenii mei niciodată nu m-au considerat și nici nu mă consideră scriitor. Cel mult îi va amuza faptul că am devenit cineva care dă interviuri. M-au văzut copiind la examenul de religie, m-au văzut întorcându-mă de la antrenamentul militar la tancuri distrus și umilit, și m-au văzut îndrăgostit timp de patru ani de Tali Leshem, amor care — le era tuturor clar, mai puțin mie, că se va termina cu lacrimi — și mi-au ridicat moralul după ce ea s-a măritat cu altcineva, au stat cu mine în săptămâna de doliu pentru bunica mea, și mai știu și că eu continui să mă simt în doliu până în ziua de azi; m-au ajutat să merg după hernia de disc, m-au ajutat să mă mut dintr-un loc în altul, chiar și când am ajuns la vârsta când angajăm companii de transport, și îmi telefonează acum la studio de două ori pe zi ca să se asigure că sunt în viață.

Și ei mai știu că nu am răspuns la nimic. Și dacă aș avea curaj, aș răspunde la toate întrebările care mi se pun în interviuri același lucru: nu știu. N-am nicio idee. Întrebați pe cineva care se pricepe.” (pp. 32-33)

Sursele de inspirație ale unui scriitor se află în imediata sa apropiere. Fata mai mare, Shira, citește cărțile tatălui ei, se recunoaște în personaje și, fiindcă i s-a folosit intimitatea fără a i se cere acordul, se îndepărtează, în plină criză adolescentină, de familia ei. O jenează faptul că oamenii fac legătură dintre numele ei și cel al tatălui, autor cu notorietate, totuși un om care nu mai corespunde principiilor ei. Shira are principii, are și un blog secret pe care mama ei îl descoperă din întâmplare. Fata își moștenește tatăl, scrie și ea. Scrie, la fel ca Yanai, căruia tatăl îi prevede o carieră în literatură. Tatăl se recunoaște în Yanai, așa era el la vârsta copilului său, în perpetuă criză de real – învățătoarea le ceruse să-și facă jurnal de vacanță, iar el descrisese, privind orizontul, și ce este deasupra mării, și ce e dedesubtul ei. Nu mințea, își folosea în exces imaginația.

Părinții merg cu băiatul la psiholog, îngrijorați, mai mult mama, de pornirea copilului către minciună. Neînțelegerile dintre părinți ies ușor la iveală, indicând una dintre cauzele presupusului refugiu al copilului, afectat de realitatea propriei familii, în spațiul imaginației. Copilul își inventează o istorie personală, s-ar fi născut în altă țară, ar purta alt nume, lucruri neadevărate pe care le spune altor copii. Băiatul moștenește de la tată o imaginație năzdrăvană. Tatăl-scriitor și își hrănește permanent copilul cu povești, riscul iminent fiind de a șterge ireversibil granița dintre realitate și închipuire. În casa lor există un adevărat cult al istorioarelor fără de care nu există, dimineața, trezire liniștită, spălare pe dinți, mers la supermarket, somn în hamac, somn de noapte. Un prim pas spre vindecare este acela de a reduce cantitatea de ficțiune din viața lor.

Scriitorul rămâne figura esențială a romanului, un om singur, tulburat de nevoia acomodării vieții private cu viața ficțională.

„Nu vă temeți uneori că vi s-au epuizat ideile, că v-a secat inspirația?

Mă tem să nu-mi pierd inspirația. Mă tem să n-o pierd pe Dikla. Mă tem să nu-mi pierd copiii dacă o pierd pe Dikla. Mă tem să nu-l pierd pe Ari. Mă tem să nu fac un infarct peste trei ani, vârsta la care tata a avut un infarct. Mă tem că, spre deosebire de el, eu nu voi supraviețui. Mă tem că avionul care se întoarce din Midwest spre Orientul Apropiat să nu cadă în Mediterana. Mă tem să nu i se întâmple ceva lui Shira la Sde Boker fără ca eu să fiu acolo ca s-o apăr. Mă tem de o prăbușire financiară. Mă tem de o prăbușire fizică. Mă tem să nu aud o bătaie la ușă, și de partea cealaltă să nu apară un polițist cu o bâtă. Mă tem de ușurința cu care lucrurile în Israel se deteriorează până la violență. Mă tem să nu izbucnească un război. Mă tem să nu fiu mobilizat ca rezervist. Mă tem ca războiul să nu fie un război civil.” (p. 65)

Ca autor, este primul care trăiește și viața propriilor personaje, cărora le dă nume, un destin, le poartă de grijă la fel ca unor copii. După ce i se publică o carte, în așteptarea următoarei cărți, se simte vulnerabil. Simte că orice iubire ilegitimă l-ar găsi disponibil. Se izolează, neputând să se apere de tentațiile ce pornesc din interiorul lui, freatic, sfidându-i principiile:

„Adevărul e că încă să-mi revin după cartea precedentă. Mai precis, să ies din vidul enorm de după publicarea ei. În zilele astea fac eforturi în special să nu mă îndrăgostesc. Anul care urmează publicării unei cărți este propice. Ești cuprins de o foame interioară atât de mare, încât oamenii o pot vedea din afară. Și cel mai ușor e să-ți potolești această foame cu o îndrăgostire disperată. Lipsită de orice speranță. […] Așa că e preferabil să rămâi acasă. Izolat. Să-ți închizi etanș camerele inimii. Să nu lași nicio fisură prin care ar putea intra vreo femeie care nu e soția ta. La asta lucrez acum.” (p. 9)

Pentru că una dintre cărțile lui ajunge în programa de bacalaureat, autorul merge în câteva școli, la întâlnirea cu cititorii tineri. O adolescentă îi mărturisește nonșalant că i-au plăcut cel mai mult liniile albe din cartea lui. Intitulată Cinci voci și o tăcere, cartea suferise o mutilare, îi fusese eliminată una dintre „voci”. Autorul i se oferă o explicație: din pricina climatului politic tensionat, replicile muncitorului palestinian fuseseră acoperite cu linii albe. Cartea era plină de linii albe.

În general, confruntarea cu cititorii este un moment dificil. Autorul consimte liniștit la ideea că oricine are dreptul la propria interpretare, e dispus să accepte reacțiile de respingere, prețuindu-le autenticitatea. Este însă uluit când participă la un colocviu universitar în care îi este dezbătută opera în termeni savanți. Interpretarea prețioasă alterează profund intenția auctorială, fapt care-l determină pe autor să iasă, pe furiș, pe ușa din spate a sălii de conferințe, pretextând o stare de sănătate precară. Aparatul critic și terminologia de specialitate suprapuse pe materia vie a romanelor sale îi dau impresia halucinantă a unui corp străin. Turneele de promovare sunt, la rândul lor, experiențe alienante — ieșiri din sine, la capătul cărora distanța dintre el și Dikla e tot mai mare. Gloria nu se lasă cucerită ușor, în vreme ce familia i se destramă.

Cu sine, autorul este necruțător. Nu trece sub tăcere nici greșelile mare, nici păcatele mici, momentele stânjenitoare, trădările, compromisurile cu lumea politică, slăbiciunea de a scrie, sub anonimat, discursuri oficiale, crizele diverselor vârste, senzația perpetuă de epuizare:

„Vă programați cărțile?

Oare ne programăm visele?

Aveți vreun vis care se repetă?

Am un coșmar care se repetă. Un hacker îmi pătrunde în computer și îmi fură versiunile inițiale, proaste ale cărților mele. Și toate discursurile pe care i le-am scris lui Yoram Sirkin. După care el îmi telefonează dintr-o pivniță ce pare luată din filmele lui Tarantino și îmi cere să plătesc pentru a le răscumpăra. Are voce de adolescent cu coșuri, dar accept.” (p. 144)

Demitizată, figura scriitorului este și nu este a unui om obișnuit. În interviul imaginar, bărbatul mărturisește că romanele sale nu sunt decât o lungă scrisoare de dragoste pentru Dikla, o femeie al cărei dispreț îi provoacă prăbușirea interioară. Autorul își reprimă vanitatea. Preventiv, face meticulos cronica exhaustivă a propriei opere – și viața se încadrează la „operă”. Își face autocritica, aspru, cu și fără îndreptățire, pentru a căpăta imunitate în fața imputărilor altora.

Foarte aproape de formula autenticității propuse de Amos Oz sau de David Grossman, Eshkol Nevo construiește mai mult de trei etaje ale ființei. Pe dinăuntru, cel care scrie are arhitectura fermecător-halucinantă a scărilor care se sprijină de aer. N-ai vrea ca acesta să fie „ultimul interviu”.

Las mai jos alte fragmente:

„O conversație intimă cu cineva apropiat mi se pare una din cele două mari plăceri pe care ni le oferă viața. Dar ca să poată avea loc o astfel de conversație ai nevoie de un partener care știe să asculte și știe să se confeseze. Care știe să fie sincer, dar nu umilitor. Și nici previzibil, nici amenințător. Și desigur e nevoie de timp. Amândouă părțile au nevoie de timp pentru a aprofunda. Și mai e nevoie de un loc. Care să permită acestor lucruri să aibă loc. Pe scurt e vorba de o minune care nu are loc decât rar.” (pp. 34-35)

„Și eu te iubesc, spuse ea cu un ton grav. Dar… ești sigur că e de ajuns?” (p. 172)

„Dar uneori realitatea anticipează imaginația.” (p.175)

„Începe să plouă. Picăturile se scurg oblic pe parbriz. După intersecția Koah, s-a construit un hotel nou lângă care e ancorat de sol un aerostat. Robbie Williams cântă că-și dorește să cunoască o iubire adevărată. Să simtă casa în care trăiește.” (p. 174)

„V-ați simțit vreodată blocat în fața paginii albe?

Vreodată? În fiecare dimineață mă simt blocat. Tot interviul ăsta — ca să recunoaștem adevărul — e o încercare de a înfrunta blocajul în ce privește un nou text.” (p. 20)

„Din exterior, oamenii nu văd, dar eu știu că mă scufund. Și mai știu că acum scriu ca să mă salvez.” (p. 6)

„Dar eu nu mai pot să spun decât povești. Tot ce mi se întâmplă în viața mea reală e procesat, din momentul în care se întâmplă, într-o poveste bine făcută pe care să o pot povesti cândva. La vreo întâlnire cu cititorii. Într-un interviu. În timpul conversației cu Ari, care închide ochii în mijlocul vorbăriei mele, mă prinde de mână spunând: Hai să tăcem puțin.” (p. 9)

„Cui să-mi povestesc secretele? Cui să-i povestesc că nu mai dorm acasă de vreo două săptămâni și că vocea lui Dikla la telefon când planificam vreo acțiune comună e mai rece decât iarna la Ierusalim? Față de cine să fii autentic? Poți trăi oare fără prieteni?” (p. 39)

„Pun ceasul să sune ca să nu întârzii să-l iau pe fiul meu cel mic, cel inocent, de la grădiniță. Când intru, râde de fericire alergând spre mine și, pentru o clipă scurtă ca un poem, mi se pare că totul va fi în regulă.” (pp. 8-9)

„Scrisul e uneori (sau poate întotdeauna?) o încercare (sortită eșecului?) de a te răfui.” (p. 233)

„Nimic nu e mai umilitor decât să nu fii crezut. Chiar și atunci când nu spui adevărul. (p. 226)

„Sunt astfel de momente în viață când debordezi de dragoste sau de umilință și nu poți să faci altceva decât să mergi, și să tot mergi.” (p. 225)

„De-a lungul anilor, rușinea s-a risipit. Asta e soarta rușinii – să dispară.” (p. 85)

Câteva date despre autor apar în prezentarea editurii:

ESHKOL NEVO s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot și psihologia la Universitatea din Tel Aviv. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat șapte romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case și-un alean, 2004), Simetria dorințelor(Mishala Achat Yamina, 2007; Humanitas Fiction, 2019), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013), Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017), Ultimul interviu (Ha-Reaion Ha-Acharon, 2018; Humanitas Fiction, 2022) și Gever Nichnas Ba-Pardess (Informații din interior, 2021). Toate romanele sale sunt bestselleruri în țara natală, iar două dintre ele, Simetria dorințelor și Trei etaje au fost dramatizate. Trei etaje a fost ecranizat de Nanni Moretti, pelicula fiind nominalizată la Palme d’Or la Cannes în 2021. Eshkol Nevo a primit medalia de platină și medalia de aur ale Asociației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008) etc. Pe lângă romanele și volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficțiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărțit într-o doară: manualul complet al unei separări, 2002) și al unei cărți pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).