A fost ucis Nicolae Labiș? Dosarele X ale literaturii române…

Dacă n-ar fi, nu s-ar vorbi? Din ce în ce mai des, de câte ori se aduce în discuție „cazul Nicolae Labiș”, problema asasinării sale (poate și din… imprudență?) are și nu are un răspuns. Oarecum ca în cazul pisicii nu mai știu cui. În dosarul de presă de pe site-ul editurii Polirom dedicat cărții lui Cosmin Perța, „Labiș. Jurnalul pierdut”, se scrie: poetul „A murit în decembrie 1956, după o spitalizare de câteva zile în urma unui accident de tramvai, petrecut în condiţii neelucidate, asupra căruia planează suspiciuni şi controverse nerezolvate nici în ziua de azi.”

Alex Ștefănescu scrie într-un articol de găsit în arhiva „României literare”:

„Dispariţia sa la numai douăzeci şi unu de ani zguduie o ţară întreagă, dar îi şi face să răsufle uşuraţi pe mulţi slujitori ai regimului. După opinia unor contemporani, moartea poetului nu s-a produs accidental. Supoziţia că a fost vorba de fapt de un asasinat politic este susţinută de dezvăluirile care apar în presă după 1989 în legătură cu probele strânse de Securitate în cursul anului 1956 privind „defăimarea regimului comunist” de către poet în discuţiile lui particulare. Organizarea unui proces împotriva unui autor care, în pofida tinereţii lui, ajunsese la o mare notorietate ar fi fost incomodă pentru autorităţi.”

Pe pagina de wikipedia dedicată lui Labiș este un „capitol” dedicat „neregulilor” legate de moartea sa prematură, cu linkuri diverse, printre care și la filmul documentar realizat de Stelian Tănase, acesta declarând „avem toate temeiurile să credem că dispariția sa nu a fost întâmplătoare”, în zilele acelea de decembrie 1956 Labiș fiind deja un scriitor„interzis”; la începutul peliculei, Mircea Dinescu îl citează pe Zaharia Stancu, conform căruia la mijloc au fost niște mâini criminale, care „au împins”; Grigore Postelnicu, un merituos scriitor, prea puțin promovat, îi dedică o trilogie romanescă ș.a.m.d.

A doua ediție a cărții Stelei Covaci începe cu o sentință:

„Lichidarea de Securitatea română a poetului Nicolae Labiş în luna decembrie 1956, când abia împlinise 21 de ani, este o crimă executată după cel mai tipic model stalinist.

Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare „de interes naţional”. Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.”

Sunt rândurile de debut ale „Cuvântului înainte”, p.5, ale unuia dintre, aflăm mai departe, „puținii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă – tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a transformat în martor incomod şi “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe “conspirative”, „contrarevoluţionare”, la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş.

Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare taină.”

Ceea ce urmează este aproape un roman quasi-noir, cu agenți secreți, dar și o pagină de istorie literară, în volum fiind cuprinse și cincisprezece poezii „extrase/ reproduse in facsimile tipo după manuscrise olografe aflate în posesia a două instituții publice: Muzeul Bucovinei din Suceava – Fondul literar NICOLAE LABIȘ, colecție donată de familia poetului în 1970, și Muzeul Literaturii Române din Iași. colecția Stela și Aurel Covaci, constituită în anul donației – 1998. (…) Aceste poeme constituie ciclul „Nopților de coșmar”, „reprodus tipo, dar în altă ordine, într-o ediție specială (26 noiembrie 2009), titrată „Moartea lui Labiș: crimă sau accident”, a cotidianului bucureștean „Jurnalul național”, însoțit parțial de textul manuscris in facsimil.

Reluat aici in corpore, în dublă reproducere, el întregește clipele/ trăirile la care a fost supus de Securitate poetul în ultimele lui clipe de viață întreruptă criminal.”

Volumul mai are și un capitol de ilustrații, iar în addenda sunt opt texte din Arhiva C.N.S.A.S. publicate de Stela Covaci în cartea „Persecuția” (Ed. Vremea, București, 2006), „edificatoare pentru explicitarea urmăririi/ filării de către Securitate a lui Aurel Covaci și a lui Gheorghe Mărgărit, pentru a-i implica în scenariul uciderii lui Nicolae Labiș, numărându-se printre prietenii fideli ai poetului sacrificat.” (p.25)

Dincolo de acuzațiile aproape fără drept de apel, rămâne textul literar al poetului, exprimând esențialmente Oroarea, sentimentul damnării (dincolo de orice regim politic malefic ori instituție), dar și zbuciumul viitorilor soți Covaci, fiind interesant faptul că autoarea a avut de înfruntat, de mai multe ori, sistemul, putând și ea depune mărturie despre cum Teroarea se poate manifesta și în timpuri aparent normale, un fragment precum acesta intrând, volens nolens, în galeria paginilor memorabile. Mai exact, publicând în anul 1997, împreună cu mult regretatul Cezar Ivănescu, cartea „Timpul asasinilor”, unde se dezvăluie „adevăruri nespuse din anul 1956”, este chemată în judecată „într-un proces penal de calomnie de către fosta martoră a acuzării mele în procesul politic din anul 1958 (n.n. deoarece nu totul se sfârșise cu înmormântarea lui labiș din 24 decembrie 1956; pentru unii, coșmar abia începea!). Culturala G.D.N., devenită director de editură privatizată, cu un tupeu ce o caracterizează, dorea să șteargă urmele trădării, mistificând ca atâția alții istoria.

“Timp de patru ani, apoi, lună de lună, am stat în banca acuzării amenințată, hărțuită de aceeași acuzatoarea ajunsă aproape… dizidentă, manipulând personaje de mare influență din așa-zisa societate civică. Ajunul acelei zile de mai 2001 când am primit citația care mă anunța intrarea în fondul procesului, fără documente sau alți martori, a fost ca o prăbușire în gaura neagră a absurdului, coșmarul învierii spaimelor de 40 de ani în urmă.

Noaptea, picamere necruțătoare îmi sfredeleau creierul, tensiunea era maximă. Atunci, am visat sau l-am simțit aievea în spatele meu pe poetul ucis. Eram în vis cu Aurel Covaci, soțul meu, cel învinuit de uciderea lui Labiș, la o masă murdară într-o cantină insalubră privindu-ne apăsați de tăcere și de implacabilul destin. M-am răsucit pe scaun și l-am văzut pe Lae (n.n. Nicolae Labiș), exact așa cum era atunci, tăcut, cu privirea pătrunzătoare. De stupoare, am leșinat, de-adevăratelea. M-am trezit tot de-adevăratelea, când poetul din vis îmi făcea respirație și mă învia dându-mi putere din suflul său miraculos. Apoi, i-am urmărit umbra ieșind prin zidul cantinei cu un abur destrămat în univers…” (pp.21-22)

Deja intrăm în atmosfera din „Sic cogito” a lui Hasdeu, trebuie și un pic de tărie mistică, dacă nu și critică, și aici ne putem gândi și la „Maestrul și Margareta” de Bulgakov. Cert este că pentru unii, până la un punct, arta cuvintelor, literatura, poate fi salvatoare.

În „Cuvântul înainte”, un adevărat studiu introductiv (18 pagini), întreaga atmosferă a epocii, cuprinsă în anul 1956, cu evenimentele din Ungaria, este captată, cu începutul marginalizării poetului, Mihai Beniuc învinuindu-l, deja, în iunie 1956, de „snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare”.

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii. Ştia că este trecut pe “lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere” cu tinerii scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi frământă în taină.

«Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii», declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.” (pp.7-8)

Puzzel-ul este aproape complet, prin strădania Stelei Covaci. Posibil ca Istoria să ne ajute să umplem și petele albe rămase.

Poemele din 30 noiembrie, 2 decembrie, din ce a urmat după noaptea dintre 9 și 10 decembrie (adică cele 15 mai sus amintite), printre care celebrul poem „Pasărea cu clonț de rubin”, sunt martorele zbuciumului sufletesc ale celui care devenise conștient de faptul că Răul, prin omenesc, atât de omenesc, încerca să-l controleze. Alegem doar textul „Credo”:

„1. Cred în om.

2. Cred în mizeriile şi candorile lui formidabile.

3. Cred în aversiunea faţă de dezumanizare.

4. Cred în leproşii care sunt oameni.

5. Cred în ura acerbă împotriva celor care urăsc cinstea şi demnitatea, deci urăsc oamenii.

6. Cred în oamenii care fac paradoxul.

7. Precum şi în oamenii care nu fac paradoxuri.

8. Cred în paltonul meu.

9. Cred în paltonul meu, de aceea sunt om.

10. Cred în paltonul meu, deci şi în pâinea mea, şi în vina mea.

11. Cred în toate acestea, dar mai presus de toate, întru viziunea largă a omenirii laşe.

12. Cred în tot ceea ce e rău dat mie.