Cei fără țară

Suntem dezrădăcinate (călătoria mea și poveștile altor fete refugiate din toată lumea) de Malala Yousafzai, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Pace, în 2014, este o carte apărută la Editura Polirom în 2019, dar care a ajuns în mâinile și sub ochii mei în aceste săptămâni.

Despre Malala se știu între timp destule, inclusiv de către elevi, la școală. În special fetele o consideră, pe drept cuvânt, o femeie puternică, o luptătoare, o eroină. Cea pe care talibanii au împușcat-o în cap, în autobuzul de școală, și care a scăpat cu viață în mod miraculos. Cea care a luptat și luptă pentru drepturile fetelor din întreaga lume, în special pentru dreptul la școală, la educație de calitate, sigură și gratuită. Originară din Pakistan, Malala Yousafzai este azi cofondatoare și membră a conducerii organizației Malala Fund. Trăiește și studiază în Anglia, la Universitatea Oxford.

Suntem dezrădăcinate este deopotrivă o carte-mărturie și o carte-avertisment despre milioanele de refugiați, în special fete și femei tinere, care au dreptul la o viață normală, în pace, spre a-și împlini aspirațiile. În timpul vizitelor sale repetate în taberele de refugiați, Malala a cunoscut mai multe persoane, femei, care i-au relatat drama cumplită a strămutării și adaptarea anevoioasă la altă țară, la alte reguli, dar mai ales durerea de a-și fi pierdut părinții, frații sau surorile de-a lungul călătoriei clandestine de la o graniță la alta. Malala și-a dat astfel seama că povestea proprie are atâtea alte povești aluvionare, diferite și totuși asemănătoare, încât poate purcede la scrierea acestei cărți. O carte a dezțăraților. Oameni tineri sau mai puțin tineri. Fete și femei obligate mereu să fugă, să se teamă, flămânde și obosite să spere, dar care au reușit cumva să supraviețuiască și să se adapteze la viața într-un alt spațiu geografic și cultural decât acela în care s-au născut.

Ce au în comun cele zece povești despre dezrădăcinare? Violența din țara de origine, în primul rând. Unele dintre fete mărturisesc, îngrozite, că era deja război interetnic sau religios atunci când s-au născut. Primii lor ani au fost marcați nu de bucuria și echilibrul copilăriei ca vârstă a inocenței, ci de frică și de foame. De pierderea unui membru al familiei: mama, tatăl sau vreunul dintre frați/surori. Al doilea element comun este asumarea treptată a hotărârii de a fugi, de regulă clandestin, în ciuda pericolelor evidente, inclusiv a pierderii vieții. Malala însăși, analizându-le poveștile, notează următoarele:

„Nu încetează niciodată să mă șocheze felul în care oamenii iau pacea ca pe un lucru normal. Eu sunt recunoscătoare pentru asta zi de zi. Nu toți au parte de ea. Milioane de bărbați, femei și copii sunt martorii războiului în fiecare zi. Realitatea lor înseamnă violență, case distruse, vieți nevinovate pierdute. Și singura lor opțiune pentru a fi în siguranță este să plece. Aleg să fie dezrădăcinați. Dar aceasta nu este o alegere”. (pag. 7)

De asemenea, în toate cele zece povești se subliniază adaptarea dificilă, de lungă durată, la țara sau la tabăra de adopție. Barierele de tot soiul: limba, originea, religia, cultura. Inevitabila discriminare din partea cetățenilor țării-gazdă, manifestată fie sub forma unor violențe verbale gen: „Plecați de aici!”, „Nu vă vrem!” și până la unele violențe fizice. Treptat, fiecare își găsește locul potrivit, urmează o școală, învață o meserie, își întemeiază o familie, încercând să uite sau măcar să depășească traumele suferite.

Fiecare poveste-confesiune este precedată de câteva rânduri scrise de Malala: cum a cunoscut-o pe fata respectivă, unde, ce a impresionat-o etc. La finalul cărții, Malala atașează mai multe fotografii ale fetelor, inclusiv informații „despre povestitoare”, despre viața lor din prezent, despre familiile și reușitele obținute.

Povestea Malalei deschide cartea. Își prezintă succint istoria „dezrădăcinării” și întoarcerea acasă, în Pakistan, în martie 2018: „Nu am ales să plec din țară, dar am ales să mă întorc”, precizează Malala, subliniind astfel ideea că niciun refugiat nu și-a părăsit vreodată țara de voie. Povestea Malalei și poveștile celor zece fete cărora ea le-a mijlocit mesajul către noi prin această carte au nevoie să fie știute:

„În primul rând, sunt onorată de faptul că aceste fete și femei au decis să-mi împărtășească poveștile lor și să îmi dea voie să vi le spun și vouă mai departe. Am învățat despre puterea poveștilor în cursul anilor de activism și odată cu apariția celorlalte cărți ale mele. Este un dar să-mi pot spune povestea alături de a lor (…) Le sunt recunoscătoare lor și vă sunt recunoscătoare vouă pentru faptul că ați citit această carte. Datorită vouă, poveștile spuse de Zaynab, Sabreen, Muzoon, Najla, Maria, Analisa, Marie Claire, Ajida și Farah nu vor fi trecute cu vederea”. (pag. 231-232)

Nimeni n-ar trebui să fie silit să fugă din casa lui, din țara lui, uneori din limba lui. Niciodată. Dar, din nefericire, atâția refugiați își poartă casa și țara prin toată lumea asta tulburată și neașezată, încât poveștile lor pot deveni oricând povestea fiecăruia dintre noi…

Suntem dezrădăcinate de Malala Yousafzai