Ultima cruciadă, de Simona Antonescu
Colecţia „Fiction LTD”
În anul 1456, voievodul Iancu de Hunedoara, aflat în fruntea armatei cruciaților, reușește să apere Cetatea Belgradului și să oprească înaintarea armatei Turciei otomane – devenită imperiu după căderea Constantinopolului. Însoțind un convoi mortuar, învingătorii se întorc acasă. Trupurile neînsuflețite se află în grija unui grup de luptători români, toți proscriși: un călău, o rebelă fugită de acasă din cauza unor evenimente tragice, un preot răspopit, un ucenic săbier cu mințile rătăcite și doi braconieri. Istoriile, întîmplările, tainele de familie și feluritele mistere presărate pe drumul lor vor țese Povestea. Personaj în sine, Povestea se va mișca printre oameni, intervenind în istoriile lor, dezvăluindu-se treptat ca protagonista întregului roman. În umbra amenințătoare a Imperiului Otoman, asistăm la zbaterile bătrînului continent creștin, sfîșiat de lupta dintre catolicism și ortodoxism, în timp ce Unirea de la Florența a celor două Biserici stă și ea sub semnul discordiei, avînd deopotrivă susținători, partida paleologilor, dar și inamici, partida cantacuzinilor. Lumea medievală în care realitatea este străbătută adesea de unicorni, grifoni sau viziuni fantastice compune un hronic și un cîntec al convoiului, adus la viață printr-o fidelă punere în scenă în decorul și culorile epocii.
Simona Antonescu s-a născut la Galați în anul 1969 și a copilărit în localitatea Șintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Național „Nichita Stănescu”) din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curții Regale, roman cîștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta a fost finalist al Festival du Premier Roman de Chambéry și a fost reeditat în 2016 în colecția Top 10+ a Editurii Polirom. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016) și Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, reeditat în colecția Top 10+ a Editurii Polirom. Începînd din anul 2018 publică la Editura Nemi seria de cărți Istoria povestită copiilor.
***
Pe sub platoşele purtând crucea Sfântului Imperiu Roman, pielea lor înflorise în băşici cât unghia, care săpaseră pe alocuri răni în carne.
Convoiul ducea acasă trupurile celor căzuţi. Nu pe toate, căci multe rămăseseră pe câmpul fostelor lupte, la picioarele cetăţii pe care o apăraseră. Cei care luptaseră cu vitejie pentru apărarea creştinătăţii, dar mai cu seamă pentru pământul care le fusese promis la întoarcerea acasă, rămăseseră pe malurile sârbeşti ale Dunării. Parte din ei fuseseră îngropaţi, parte arşi pe ruguri, atunci când devenise limpede că nu vor izbuti să‑i îngroape pe toţi, iar cei dintâi căzuţi, aşternuţi primii pe faţa pământului şi la care supravieţuitorii ajunseseră ultimii, se aflau şi acum tot pe locul unde căzuseră. Nu mai avuseseră vreme să se ocupe de ei. Convoiul plecase, lăsând milei cerului rămăşiţele luptătorilor.
De‑a lungul malurilor Dunării curgeau două convoaie: al celor vii şi al celor morţi. Ultimul era mult mai mic: numai unsprezece trupuri îmbălsămate şi înfăşurate în feşe de cânepă mirosind dulce‑înţepător a scorţişoară şi a lapte de var – trupurile nobililor pentru care familiile plăteau bani grei ca să‑i primească înapoi, să‑i îngroape acasă, dovadă celor care vor veni că pământul este al lor.
Despresuraseră cetatea, ieşind biruitori de sub asediu, în marţea dinaintea sărbătorii Sfântului Apostol Iacob, în miezul fierbinte al verii, dar rămăseseră la locul izbânzii încă trei luni, după obicei, pentru ca stăpânirea lor asupra cetăţii să fie limpede oricărui duşman. Aşa se face că porniseră la drum către casă în buza iernii, la începutul lui Brumar, chiar de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, Luminaţia, când orice bun catolic îi slăveşte pe martirii creştinătăţii, ştiuţi şi neştiuţi.
Unii găsiseră în asta semn rău. Nu trebuiau slăviţi oare şi morţii de pe catafalcurile rânduite în faţa convoiului? Nu se cuvenea mai degrabă să mai rămână pe loc încă o zi, pe care să o petreacă în rugăciuni, cu lumânări aprinse la căpătâiele cavalerilor martiri?
Alţii vedeau aici semn bun. La întâi al lui Brumar, acasă în Ardeal se aprindeau dintotdeauna lumânări la toate mormintele din ţintirim, aşa fel ca sufletele morţilor să fie călăuzite către casa lor cea veşnică din ceruri. Ce altă zi mai potrivită se putea găsi pentru începerea drumului către casă al cavalerilor căzuţi în ultima cruciadă?
La sfârşitul celei dintâi zile de drum însă, pe când întunericul cobora peste tabăra aşezată la intrarea în Panciova, loviră tâlharii. Se strecuraseră prin stufărişul bătut de vânt de pe malurile Dunării, cu mişcările acoperite de şoaptele trestiilor şi cu mirosurile trupurilor purtate de ape, aşa fel că străjile lăsate pe lângă catafalcuri nu‑i simţiră.
