Triunghiul conjugal, în variantă britanică

Despre umorul englezesc se spune că nu poate fi „prizat” de către oricine. E sec, fără condimente, un soi de pastilă refuzată, adesea, de un cer al gurii prea sensibil. Îți trebuie o anumită educație, menită să te ajute la descoperirea treptată a subtilităților sale.

În literatură, umorul, fie în varianta lui incisiv-sarcastică, fie luminos, blând, tolerant, este o categorie estetică destul de greu gestionabilă dacă nu ești atent, dacă nu ai talentul sau intuiția necesară.

Hanif Kureishi, scriitor de origine pakistanezo-britanică, surprinde întotdeauna nu prin temele și aspectele textelor sale (romane, piese de teatru, scenarii de film), ci prin abordarea acestora: un mix fascinant, în care umorul, autoironia, notele sarcastice, persiflările etc. fac întotdeauna legea. Kureishi este un iconoclast pe care îl citești fără să obosești, fără să te plictisești, deoarece îți vorbește despre lucruri, sentimente, atitudini sau frici pe care le cunoști, dar pe care tu însuți nu ai curajul, adesea, să le înfrunți. Și o face exact în maniera potrivită: să demitizeze nu prin revoltă sau furie sterilă, ci prin demontare piesă cu piesă, un puzzle invers, operație mai dificilă decât ar părea.

Am citit, anul trecut, volumul Intimitate, în care erau analizate/demontate idei preconcepute despre căsnicie, despre rutina conjugală și despre irepresibila dorință de a pleca de acasă, de a dezerta dintr-o relație care nu îți aduce fericire. Pornind din acest punct, al planului pe care un bărbat căsătorit și-l face, minuțios, pentru a-și părăsi căminul conjugal, Kureishi plonja ulterior în anamneza relației de cuplu, a generației din care fac parte cei doi parteneri, cu asemănările, dar mai ales cu diferențele de viziune, atitudini, dorințe ascunse, inclusiv cele sexuale etc. Cu trimiteri interesante la texte literare mai mult sau mai puțin celebre. Totul, într-o scriitură alertă, dezinhibată. Fără digresiuni sau goluri de aer.

Cu Nimicul, cel de-al șaptelea roman al său, Hanif Kureishi își exploatează atât latura literară, cât și talentul de scenarist. Literatura și cinematografia se întâlnesc astfel într-o carte densă (doar 164 de pagini), care dezvoltă aceleași aspecte întâlnite deja la scriitorul britanic: relația de cuplu, diferența de vârstă și de viziune, sexul, gelozia, răzbunarea plănuită cu grijă diabolică, autodistrugerea. Triunghiul amoros soț – soție – amant stă sub lupa incisivă a unui prozator care își cunoaște deja atuurile.

Ca și în Intimitate, în care naratorul-personaj anunță încă din primele rânduri că intenționează să fugă de acasă, în Nimicul intriga debutează la fel de abrupt: Waldo, un cineast celebru, ajuns la o vârstă respectabilă, ascultă încordat gemetele care răzbat din camera lui Zenab, soția sa mult mai tânără, care face dragoste cu Eddie, prietenul lor comun. Pare că personajul își asumă rolul de spectator, impresie extrem de înșelătoare însă. Waldo face constatările care se impun, apoi țese cu dibăcie pânza de păianjen a răzbunării. Dincolo de trama narativă, e remarcabil felul în care Kureishi prezintă profilul unui voyeur (căci, în fond, Waldo exact asta este) cu înclinații perverse, pe care nu știi dacă să îl admiri sau să îl detești. Sau ambele. Waldo e într-o situație critică și din punct de vedere fizic: aproape infirm, depinde în totalitate de îngrijirile acordate de soția sa, care îl sechestrează în camera lui de îndată ce începe o aventură cu Eddie. Deși aflat în scaunul cu rotile, Waldo e suficient de inteligent și de diabolic încât să urzească un plan regizoral cu ajutorul căruia să afle ce se petrece în intimitatea celor doi, să-i provoace, să-i instige, dar și să (le) pregătească răzbunarea menită să-i despartă și să-i învrăjbească. Prin ceilalți prieteni care i-au rămas aproape, în special Anita Basset, „una dintre acele femei la care nici un bărbat nu se poate uita prea mult fără să-și dorească să-i bage penisul în gură” (nu fiți pudibonzi sau nu citiți romanul dacă vă înroșiți ușor…), Waldo e hotărât să-și regizeze genial ultimul spectacol, ultimul act al unei vieți în care nu și-a refuzat nimic: a trăit clipa, a avut nenumărate amante, glorie, bani, o nevastă mult mai tânără. E greu să decizi că e timpul „să predai armele”. Dincolo de inevitabila suferință provocată de scăderile fizice, în lupta cu decrepitudinea propriului corp, Waldo trăiește cu voluptate nedisimulată din ce în ce mai rarele momente erotice cu Zee, cerându-și cu hotărâre drepturile conjugale. Mintea secondează trupul ruinat deja, provocând veritabile spectacole, antrenând forțe extraordinare, producând fisuri în relația celorlalți. Waldo e mai prezent, în carte, decât un personaj cu forțe fizice depline.

Cartea lui Hanif Kureishi trebuie citită fără pudibonderii, fără prejudecăți. Mitul căsniciei e dinamitat din interior, în forță, cu o lamă de stilet bine ascuțită. Waldo conservă trăsături din mai multe personaje, fiind pe rând Dorian Grey, Othello, Hamlet sau Yago. E, vorba lui Zenab, soția sa, „o țestoasă bătrână”. O carapace dură. După ultimul spectacol, regizorul se retrage, înconjurat de toți, soție, colegi și prieteni. În mesajul de final, aceeași notă (auto)ironică:

„E un mod onorabil de a pleca, cu nimic mai prejos decât altele. Totul a fost spus. Răsuflarea ei (a lui Zenab, n.n.) pe fața mea. Nu-i așa de rău să mori. Ar trebui să încercați și voi”.

Nimicul de Hanif Kureishi