„Trei etaje” de Eshkol Nevo – fragment în avanpremieră

Trei etaje de Eshkol Nevo

(roman)

Traducere din ebraică de Ioana Petridean

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

Roman recomandat de Bookhub.ro şi Digi FM.

 

Romanul Trei etaje, bestseller în Israel de la publicare, în 2015, son­dează abisurile relațiilor umane, de la iubire la trădare, de la suspici­une la nevoia de apropiere, de la devotament la dependență. Eshkol Nevo, cea mai importantă voce a noii generații de scriitori israelieni, mărturisea că ideea de la care a pornit în roman i-a venit, pe de o parte, de la Căderea lui Albert Camus, iar pe altă parte de la celebra melodie a lui Phil Collins In the Air Tonight.

„Un povestitor fascinant, care redă o imagine vastă și diversă a societății israeliene.“

Amos Oz

Un cartier elegant din Tel Aviv, un bloc con­struit pe trei etaje, trei familii locuind pe cele trei paliere diferite ale acestuia, trei perso­naje conturându-se ca personalități distincte, trei povești și tot atâtea pretexte pentru Eshkol Nevo de a explora cele trei instanțe ale psihi­cului uman și de a repune pe tapet, într-o mani­eră inedită, o celebră teorie freudiană.

„În Trei etaje, naratorii lui Eshkol Nevo aco­peră o gamă întreagă de sentimente, de la dez­­gus­tător la empatic, fiecare dintre ei fiind înze­strat cu o voce sigură, concretizată într-o relatare amplă, multifațetată, care te captivează cu ușurință.“

Publishers Weekly

„Eshkol Nevo este un maestru al soliloc­viu­lui. În romanul Trei etaje forța lui Nevo rezidă în vocile lui. Cu un admirabil talent mimetic, cu un delicat simț al empatiei, este un geniu al felului în care își pune personajele să vor­bească, le distinge unele de altele, le izolează și le înțelege în intimitatea lor.“

La Lettura, Corriere della Sera

„Inteligent și fascinant. Nevo ne etalează com­­ple­xitățile vieții într-un roman pe de-a-ntregul convingător.“

Library Journal

Sinopsis

Așa cum spune unul dintre personajele cărții, taina cea mai mare pe care un om o poate ascunde față de lume este taina vul­nerabilității sale. Cele trei confesiuni ale ro­manului, făcute de Arnon, Hani și Devora, aduc în prim-plan secrete bine păstrate, vinovății de nemărturisit, frustrări și dureri vechi. Arnon îi povestește unui prieten de­spre degradarea vieții de familie, despre zbu­ciumul lui nesfârșit sub umbra unei îndoieli legate de fetița sa de zece ani, Ofri, care a fost plecată timp de câteva ore împreună cu Hermann, un vecin în vârstă. Hani îi scrie unei prietene care locuiește în străinătate despre singurătatea înfiorătoare în care tră­iește, în ciuda faptului că e căsătorită și are doi copii, și despre spectrul nebuniei de care se simte amenințată. Devora, o fostă judecă­toare impunând teamă și res­pect, nu găsește pe nimeni căruia să-i vorbească despre lup­ta cu fricile sale și despre fărâma de speranță ce-i încolțește în suflet după moartea unui soț dominator, iar lunga mărturisire și-o în­registrează pe un robot telefonic.

„Nevo este un strălucit chimist într-ale lite­raturii, el reușește să extragă din viața de toate zilele cea mai pur crista­lizată esență a psyche-ului israelian contemporan.“

Etgar Keret

Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot și psihologie la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deține cea mai mare școală privată de creative writing din Israel și este considerat mentorul unei generații de scrii­tori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipen­siune în Givatayim), în 2001, după care a publicat cinci romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case și-un alean, 2004), Mishala Achat Yamina (Prima dorință la dreapta, 2007), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Sibe­ria, 2013) și Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017). Toate romanele sale sunt bestselleruri în țara natală, iar două dintre ele, Prima dorință la dreapta și Trei etaje au fost dramatizate. Publicate în tra­du­cere la mari edituri din peste zece țări (Gallimard, Neri Pozza, dtv, Chatto & Windus etc.), cărțile sale au fost premiate atât în Israel, cât și în străinătate. Roma­nele Neuland și Ultima mikvah din Siberia  au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case și-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Prima dorință la dreapta a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în 2011.  Neuland  a fost de asemenea inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014. Eshkol Nevo a primit medalia de platină și medalia de aur ale Aso­ciației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2011). Pe lângă romanele și volumul de pove­stiri amintite, este autorul unei lucrări de non­ficțiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărțit într-o doară: manualul complet al unei sepa­rări, 2002) și al unei cărți pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).

• Fragmente –

 

PRIMUL ETAJ

În săptămâna următoare, am lăsat-o de două ori pe Ofri la familia Wolf. De ambele dăţi a trebuit să mergem cu Yaeli la spital, pentru control. De ambele dăţi, Rut era acasă. De ambele dăţi, când ne-am întors, nu am remarcat nimic neobişnuit în îmbrăţişarea pe care ne-a dat-o Ofri. Ne povestea încontinuu despre greşelile pe care le făcea Herman, despre cum pusese zahăr în loc de sare în omleta cu cârnăciori, cum încercase să deschidă televizorul cu telecomanda de la aparatul de aer condiţionat. Ne povestea toate astea cu ochii strălucind de fericire. Părea că Herman reuşise s-o convingă că totul era un fel de joc în care ea, mititica, avea un rol foarte important – să-i aducă aminte de fiecare dată care era adevăratul loc al fiecărui lucru, să-i dea telecomanda potrivită, să-i arate unde se aflau plantele care trebuiau udate, să-i spună în ce zi erau.

Ayelet mi-a zis:

— She is so innocent. Smart and innocent.

Iar eu i-am răspuns:

— Soon she wouldn’t be innocent anymore, it is just a matter of time.²

Iar Ayelet – nefiind deloc proastă, şi-a dat seama imediat că mă îndreptam din nou către o discuţie de tipul „hai-să-mai-facem-un-copil“ – mi-a spus:

— Las-o baltă, Arnon. Asta dacă nu cumva rămâi tu însărcinat.

Iar eu am zis:

— English, babe, English.

Şi Ofri a spus:

— Ce Dumnezeu, mami, ştii bine, băieţii nu pot rămâne însărcinaţi.

Ayelet a răspuns:

— Eu nu sunt una dintre prietenele tale, Ofri, nu-mi vorbi mie pe tonul ăsta!

Şi Ofri a întrebat:

— Ce vrei de la mine? De ce te superi mereu pe mine?

Iar eu am zis:

— She is right, you know.

Şi Ayelet a spus:

— Nu te amesteca.

Relaţia dintre Ofri şi Ayelet e complicată. Dintotdeauna a fost aşa. Poate nu în primul an, când Ofri a fost alăptată. Însă din clipa în care Ofri a încetat să sugă şi a început să vorbească, între ele două s-a instalat un fel de tensiune. Acum sunt cele mai bune prietene din lume, numai sărutări şi îmbrăţişări, acum sar una la cealaltă, scoţându-şi ghearele. Pro-blema e că toate astea n-au nimic de-a face cu puterea. Ofri este puternică, foarte puternică, însă nu are nici o şansă în clipa în care Ayelet se dezlănţuie asupra ei cu tot arsenalul. Ea le numeşte limite.

— Copila are nevoie de limite.

Însă eu am simţit încă de bun început că e vorba despre mult mai mult, că există o anumită răutate în felul în care-i vorbeşte. Un fel de ac învelit cu multă grijă în miere. Ce exemplu să-ţi dau? Poate spune, de pildă:

— Uite cât de multe prietene vin la Yaeli. Numai tu stai toată ziua în pat, îngropată în cărţi. Nu-i păcat, dulceaţa mea?

Sau:

— Crezi că până mâine vei hotărî cu ce să te îmbraci, frumuşico?

Sau:

— Pământul către Ofri! Pământul către Ofri! Măcar asculţi ce-ţi spun?!

Până şi poreclele pe care i le dă – cosmonauta, visătoarea, taciturna –, toate au o nuanţă mai degrabă critică decât drăgălaşă. Adesea, când se întoarce târziu de la birou, iar Ofri face câte ceva ce-i displace ori e pur şi simplu cufundată în lumea ei şi nu-i răspunde, îşi pierde de-a dreptul răbdarea şi îi aruncă fetei în faţă lucruri de genul:

— Sunt mama ta şi trebuie să te suport, n-am de ales. Dar străinii o să-ţi întoarcă spatele şi o să te lase baltă, dacă te comporţi aşa.

Sau (şi jur pe viaţa mea că i-a spus asta copilei):

— Ce rău am făcut pe lumea asta de am primit o pedeapsă ca tine?

Şi nu sunt doar lucrurile pe care le spune. Mai e şi tonul pe care îl foloseşte. E aşa… tăios. Lipsit de milă. De ce? Nu ştiu. Ofri are un ritm lent, e mai gânditoare. De foarte multe ori chiar nu-şi dă seama că vorbim cu ea. Dacă încercăm s-o împingem de la spate, reacţionează exact pe dos. Ayelet, din contră, e extrem de agitată. Nu are răbdare cu cei care nu reuşesc să ţină pasul cu ea. Mai are şi o mamă complet nebună. Poate că toate lucrurile astea au legătură între ele. Când era mică, Ayelet a fost bătută de mama ei. Şi vorbim aici de luxuriantul cartier Ramat Aviv, da? Nu de Lod sau mai ştiu eu ce alt loc rău famat. În elegantul Ramat Aviv, mama ei o lovea cu rigle şi curele. Şi nu exista nici un tată care să le despartă. Gândeşte-te că nu poţi şti niciodată ce se întâmplă în spatele uşilor blindate de la casele oamenilor.

Înainte să se nască Yaeli, eu şi cu Ayelet ne certam adesea din pricina felului în care o creşteam pe Ofri. Ea era de părere că eu o răsfăţam pe fiica noastră. Iar eu îi răspundeam:

— Ce răsfăţ, copila e perfectă, e un înger.

După apariţia lui Yaeli în peisajul familiei noastre, situaţia s-a mai echilibrat puţin. Masa stă mult mai bine pe patru picioare. Dar încă simţeam că era foarte important să rămân prin preajmă şi să am grijă de Ofri. Pentru a nu-i permite lui Ayelet să fie prea dură cu ea. Să-i provoace răni imposibil de vindecat mai târziu.

Îţi voi povesti un lucru care probabil ţi se va părea deplasat rău de tot. După succesul cu Tavlina, am primit solicitări din Spania şi Germania, pentru a merge să decorez restaurante de acolo. Nu-ţi vine să crezi ce e-mailuri mi-au trimis: „We admire your no bullshit style of creativity“. „The atmosphere you create makes people want to order the whole menu.“ Ţi le voi arăta odată. În orice caz, am spus nu. În ciuda faptului că era o şansă de a mă lansa din nou pe cont propriu. Şi o provocare profesională extraordinară. Iar motivul principal pentru care am spus „nu“ – şi aici nu mă refer la motivul pe care i l-am dat lui Ayelet – a fost acela că, pentru a decora un restaurant în străinătate, trebuie să călătoreşti mult şi să petreci perioade lungi departe de casă. Şi nu mă vedeam în stare să las pisicile alea două singure atât de mult timp. Înţelegi? Întotdeauna am simţit un fel de responsabilitate specială faţă de Ofri. Tocmai asta face ca tot ceea ce s-a în­tâmplat ulterior să fie îngrozitor.

AL DOILEA ETAJ

Acum îmi e frică, Neta. Mă tem că dacă nu voi povesti cuiva ce se întâmplă, îmi voi pierde minţile. „Asta n-ar fi nimic nou, Hani“, te aud spunând. „Mereu ţi-a fost teamă că-ţi vei pierde minţile“. „E adevărat“, îţi răspund eu. Doar că de data asta e adevărat. O bufniţă în copac. Hai, două. Dar ce se va întâmpla dacă într-o noapte vor apărea trei bufniţe?

*

Nu ştii niciodată ce fel de tată va fi bărbatul cu care te căsătoreşti, însă există câteva semne după care te poţi ghida. Să spunem, felul în care se poartă cu fraţii tăi mai mici (Omer şi Ghia îl adorau pe Asaf. De câte ori venea la noi la cină, se căţărau pe el şi i se agăţau de umeri, iar el se juca mereu cu ei de-a v-aţi ascunselea înainte de masă, pentru ca, după ce mâncam, să le lase bileţele cu indicii prin toată casa, iar în timp ce ei căutau peste tot, mergând de la un indiciu la altul şi dându-le adulţilor o clipă de răgaz, le pregătea premiul: jeleu de căpşuni).

Sau cum se purta cu copiii mici pe care-i întâlnea (În luna de miere pe care am petrecut-o la Paris, am mers la un restaurant, iar lângă noi stătea o familie cu o fetiţă care plângea încontinuu. În loc să se enerveze şi să-i ceară chelnerului să ne conducă la o altă masă, a început să imite tot felul de legume, pentru a o face să râdă. După ce s-a prefăcut a fi o tărtăcuţă, părinţii ei ne-au invitat să petrecem sfârşitul de săptămână împreună, la casa lor de vacanţă din Nisa).

Şi poate cel mai bun dintre semne: cum se poartă cu copilul din tine. Fiindcă până şi cea mai puternică dintre femei are momente în care simte nevoia să fie protejată. Ar putea fi o gripă care te pune la pat. Sau un şef care se poartă urât cu tine. Sau un mic accident rutier. La intrarea în oraş. Nu s-a întâmplat nimic. Bara de protecţie s-a curbat puţin. Dar te-ai speriat îngrozitor. Şi nu vrei decât să auzi vocea lui la telefon. Asaf era incredibil de drăguţ în astfel de situaţii. Protector, fără a fi patern. Tolera întotdeauna faptul că-mi plângeam de milă, fără să profite de asta. E unul dintre motivele pentru care m-am căsătorit cu el (Au mai fost şi altele: faptul că-i plăcea să vorbească în timp ce urmăream un film la cinematograf, şi nu îmi făcea semn să tac, la fel ca alţi prieteni pe care-i avusesem până atunci. Mirosul scalpului lui. Faptul că era încrezător, cu adevărat şi total, în talentul meu. Mersul lui, care semăna cu un dans. Faptul că încă mai colecţiona timbre atunci când l-am cunoscut. Încrederea mea că nu mă va părăsi niciodată. Faptul că privea viaţa ca pe un joc de indicii. Că a continuat să cumpere lanţuri pentru chei de la surdomuţi chiar şi după prima noastră întâlnire. Că încă de la prima noastră întâlnire a acceptat să mănânce din porţia mea de ravioli. Mă voi opri aici. Pentru că lista asta, pur şi simplu, nu funcţionează. Mă aşteptam ca toată această enumerare să-mi aducă lacrimi în ochi, dar mă simt ca şi cum aş descrie un străin).

*

Totul a început când am născut. Asaf scria SMS-uri în timp ce eu aveam contracţii. Îţi dai seama? Eu eram sfâşiată de durere, iar el se distra trimiţând mesaje. E adevărat că epidurala încetineşte totul. Intraserăm deja în cea de-a şasea oră de travaliu. Şi totuşi – puţină empatie! I-am spus:

— Nu e tocmai locul potrivit pentru scris mesaje.

M-am abţinut să nu urlu la el. Să nu mă conformez clişeului femeii care urlă la soţul ei în timpul travaliului. Şi ce crezi că a făcut? A ieşit. Şi a continuat să trimită mesaje de afară. Chiar în clipa aceea, am avut o nouă contracţie. Şi am ţipat. Destul de tare. Eram sigură că se va întoarce imediat, să vadă ce se întâmplase, dar a rămas afară. A continuat să scrie mesaje. Şi a revenit abia după un minut.

Şi mai târziu, în salon. Nu a vrut s-o ţină în braţe pe Liri. A spus că este atât de mică, încât îi e frică să n-o scape din mâini. Ba mai mult, a zis el, acum e momentul în care are cea mai mare nevoie de mama ei. Ce demagog! Întotdeauna a fost puţin demagog, dar această latură a lui a devenit tot mai accentuată după ce a început să caute metode de a atrage potenţiali investitori.

Apropo, s-a întors la serviciu după doar patru zile. OK, nu mă aşteptam să împartă cu mine concediul de maternitate. Nu trăim în Norvegia. Dar să nu rămână acasă nici măcar o săptămână, din solidaritate? Să nu sune de la serviciu măcar de cinci ori pe zi, să întrebe cum mă simt? Cum mă descurc? Dacă s-a declanşat deja depresia post-partum?

Şi aş putea să-ţi mai dau o mulţime de astfel de exemple numai din prima lună de viaţă a lui Liri, dar încep să par jalnică (Îţi aminteşti ultima noapte pe care am petrecut-o în Eilat, în excursia cu colegii de clasă? Când am scris, împreună cu Nomi, o listă „a lucrurilor pe care nu le vom face niciodată“ – nu ne vom căsători niciodată cu cineva pe care nu-l vom iubi, niciodată nu vom invita prieteni la noi acasă vineri seara ca să discutăm despre politică, niciodată nu vom decide în locul copiilor noştri ce cursuri extraşcolare să urmeze, niciodată nu-i vom obliga să facă teme în vacanţă, nu vom părăsi niciodată Ierusalimul, cu excepţia perioadei în care ne vom efectua stagiul militar, pentru că atunci nu vom avea de ales, nu vom lucra niciodată mai mult de şase luni într-un loc pe care-l urâm, niciodată nu vom alege o masă la restaurant, în defavoarea unui concert rock, niciodată nu ne vom fura una alteia iubiţii, nu vom înceta niciodată să fim prietene. Şi deodată mă gândesc: Pentru că Nomi a murit de tânără, nu a fost nevoită să încalce nici una dintre aceste promisiuni. Şi mă mai gândesc: Am scris lista asta mult prea devreme. Încă nu ştiam ce avea să ne aştepte, ce nevoi vom avea când vom deveni femei în toată firea. De exemplu: „Niciodată nu mă voi transforma în genul de femeie care va aduce exemplu după exemplu pentru a-i demonstra prietenei ei cele mai bune că soţul ei nu e în regulă“).

Şi, oricum, nu e ceva ce ţine de exemple. Problema e hăul care s-a căscat între imaginea tatălui pe care ţi-ai imaginat că-l va întruchipa Asaf şi tatăl care este în realitate.

Spune-mi – ştiu că nu are nici o legătură, dar, din­tr-odată, simt nevoia să clarific asta –, auzi şi tu uneori vocea lui Nomi vorbind în ţeasta ta? Nu mă refer la „să îţi aminteşti de ea“ sau „să te gândeşti la ea“, ci să-i auzi vocea vorbindu-ţi. Presupun că nu. Probabil că doar mie (şi mamei mele) mi se întâmplă astfel de lucruri. Ultima dată când mi s-a întâmplat, mă aflam într-o excursie cu familia pe muntele Arbel. În anul acela, ne alăturaserăm unui grup: oameni care nu aveau nici o legătură între ei, cu excepţia obiceiului de a face lungi plimbări sâmbăta, împreună cu copiii lor. Ideea era să contribuie fiecare cu o sumă mică (mare) de bani, pentru a închiria un ghid care să organizeze excursia şi „activităţi“ pentru copiii care nu mai ştiu să se bucure, pur şi simplu, de natură. Stăteam acolo în picioare, respirând greu după urcuşul dificil, în timp ce ghidul ne spunea nu ştiu ce legendă despre arborele de mastic. Niciodată nu am putut să ascult cu adevărat legendele astea, întotdeuna vreau, chiar vreau, dar tocmai în mijlocul poveştii, atenţia mea se risipeşte precum firele de praf. Poate că ar trebui să mă duc să-mi fac un control, probabil îmi vor descoperi un deficit de atenţie la poveştile ghizilor şi îmi vor recomanda să le ascult maximum o oră în timpul excursiilor. În orice caz, deodată, o aud pe Nomi spunând înăuntrul capului meu: „Ăsta nici măcar nu e un arbore de mastic. E un terebint de Ierusalim“.

Eu am încuviinţat ascultătoare. Credeam că asta îi va fi de ajuns. Dar o ştii pe Nomi. „Spune-i, îmi zice ea. Le dă copiilor informaţii greşite!“

— Nu-i voi spune nimic! Nu am gând să-l întrerup în mijlocul poveştii!!! am ripostat.

Problema a fost că am rostit cuvintele cu voce tare. Şi toate capetele, atât cele mici, cât şi cele mari, s-au întors către mine. Tu ai fi reuşit, cu siguranţă, să ieşi din situaţia asta, ai fi găsit o explicaţie inteligentă. Eu doar am zâmbit smerită şi am numărat în gând până la doisprezece.

În fine, oricum credeau că sunt o pasăre ciudată. Un cuc. Cine vine într-o excursie de familie fără soţ?

Spre cinstea lui, Asaf m-a avertizat din capul locului. Mi-a spus aşa:

— Compania îşi distribuie capitalul. Sunt şanse ca în anumite sâmbete să nu fiu în ţară.

— Dacă vei fi, vei veni. Dacă nu vei fi, ne vom descurca noi, i-am zis.

Greşit. Este clar că a merge singură într-o excursie dedicată familiilor (sau a participa la orice întrunire socială într-o suburbie) reprezintă o deviere foarte gravă. O crimă împotriva burgheziei. Un iceberg care distruge Arca lui Noe.

Fiindcă, ce se întâmplă? Dacă despicăm puţin firul în patru, bărbaţii îţi acordă o altfel de atenţie când eşti singură (Chiar dacă eşti mamă a doi copii şi porţi colanţi decoloraţi şi cămaşa primită de Asaf la absolvirea cursului de lupte). Femeile, care simt că bărbaţii lor te urmăresc din priviri, devin vigilente şi te percep ca pe un potenţial pericol. Îţi pun tot felul de întrebări legate de soţul tău, cu scopul de a le reaminti tuturor celor care au nevoie să li se aducă aminte faptul că el există. Şi când se întoarce? Copiilor nu le este greu dacă el e tot timpul plecat? Bravo ţie că nu renunţi şi vii totuşi în excursii, chiar şi aşa, singură; eu aş fi rămas acasă.

„Dar acasă îmi e frică de mine!“ aş vrea să le spun. „Acasă inima îmi bate mult prea repede! Mi se face părul măciucă! Bufniţele îmi vorbesc din copac!“

*

Călătoriile lui Asaf au început, exact la momentul potrivit, chiar după naşterea lui Nimrod. Compania la care lucrează a hotărât să deschidă noi filiale în Europa şi America, iar el s-a trezit „obligat“ să plece pentru a superviza întreg procesul. De cel puţin două ori pe lună. Călătoriile în America durează între şapte şi zece zile. Cele din Europa sunt mai scurte, trei, patru nopţi.

Şi iată ce ar spune el despre asta, dacă ar avea dreptul să răspundă la această scrisoare (Aş putea face o prezentare în PowerPoint. El stă lângă ea, citind punct cu punct, iar din când în când spune câte o glumă pentru a-şi susţine afirmaţiile):

1. Sunt un demagog? Ea este o demagogă. Se concentrează asupra unui singur aspect al vieţii noastre şi îl umflă excesiv, pentru a ascunde alte aspecte ale vieţii noastre. Printre altele:
2. a) Faptul că o sun în fiecare dimineaţă în timp ce stau blocat în trafic şi nu închid până ce nu o fac să râdă cel puţin o dată.
3. b) Faptul că, în general, eu sunt responsabilul cu jumătatea plină a paharului cu fericire în casa noastră. Nimrod dansează numai cu mine. Liri reuşeşte doar în prezenţa mea să fie ceva mai puţin Liri.
4. c) Să nu mai vorbim de faptul că o dată pe lună merg împreună cu ea la Centrul de tratament pentru persoane cu boli mentale, pentru a o vizita pe mama ei. Aştept afară, pe bancă, aproximativ o oră, uneori două ore, doar pentru că are nevoie să fie îmbrăţişată imediat după ce iese de acolo.
5. d) „Ce m-aş fi făcut fără tine?“, mă întreabă ea mereu, în drum spre maşină.
6. Nu înţeleg ce o deranjează în privinţa călătoriilor mele. Doar nu plec în vacanţă. Muncesc acolo. Nu simt nici un strop de entuziasm în clipa în care taxiul vine să mă ducă la aeroport. Iar din magazinele duty free încerc să cumpăr cât mai multe cadouri pentru ea şi pentru copii, înainte de a fi chemat pentru îmbarcare.
7. Da, aş putea să demisionez mâine. Dar din ce am mai plăti lecţiile de călărie ale lui Liri, lecţiile de înot ale lui Nimrod sau cursurile de dezvoltare personală ale mamei lor?
8. Mă fac eu vinovat pentru frustrările ei? Am căzut împreună de acord ca după terminarea concediului de maternitate să nu se mai întoarcă la studioul lui Verbin şi să înceapă, în schimb, să lucreze ca designer independent. Asta îşi dorea. Pentru că, spunea ea: „M-am săturat să primesc ordine de la oameni mai proşti decât mine“. Iar eu am încurajat-o. Fiindcă vedeam că nu era fericită. Din nou. Şi îmi doream să-i fie bine. Pentru că aşa se întâmplă când iubim pe cineva. Vrei să-i fie bine celui pe care-l iubeşti. Prin urmare, nu s-a mai întors la studio după terminarea concediului de maternitate. Dar a uitat de cea de-a doua parte a înţelegerii noastre. E oare de mirare faptul că nu pot să nu răspund la SMS-urile venite de la şefii mei – da, chiar şi în timp ce ea naşte – sau să refuz să plec într-o călătorie, atunci când aceştia mi-o cer? Poate că sunt mai puţin inteligenţi decât mine, dar:
9. a) Eu nu am studiat la liceul Universităţii ebraice şi nimeni nu m-a făcut să cred că eu sunt încoronarea creaţiei lui Dumnezeu.
10. b) Ei îmi plătesc salariul la sfârşitul fiecărei luni. Acelaşi salariu din care ea plăteşte contribuţia noastră exorbitantă la excursiile de familie.
11. E chiar drăguţ, apropo, că „bărbaţii o urmăresc din priviri“ în timpul excursiilor ălora. Nici nu mă mir. Trei ani de cursuri scumpe la tot felul de săli de fitness, despre care a ales să nu povestească nimic aici, au şi ele un cuvânt de spus în toată povestea asta. Păcat însă că atunci când facem dragoste, o dată pe an, trupul ăla tonifiat al ei e complet inert.
12. Nu este nimic mai insultător decât o femeie care îţi face un favor culcându-se cu tine.
13. De fapt, este: O femeie care-i scrie celei mai bune prietene a ei că eşti un tată îngrozitor.

*

AL TREILEA ETAJ

Ştiu că e ridicol. Cu toate astea, Michael, trebuie să-ţi vorbesc. Nu am pe nimeni altcineva cu care aş putea împărţi această povară. Sunt deja două săptămâni de când încerc să găsesc modalitatea prin care m-aş putea adresa ţie fără să mă fac de râs în propriii mei ochi. N-am de gând să merg la cimitir, să stau de vorbă cu o piatră funerară, ca o babă nebună, nici să-ţi scriu scrisori pe al căror plic să trec, la adresa destinatarului: „Grădina Raiului, strada Sufletelor neprihănite“, cum n-am nici cea mai mică intenţie de a merge la un medium care să mişte paharul pe o tablă de spiritism sau să facă în aşa fel încât chipul tău să apară într-un glob de sticlă. Nu-mi stă în fire. Şi totuşi, nevoia mea de a sta faţă în faţă cu tine este cât se poate de reală. Iar în ultima vreme s-au întâmplat tot felul de lucruri, care au transformat nevoia mea într-o adevărată urgenţă.

În urmă cu câteva zile, în timp ce sortam diverse obiecte din camera ta de lucru, hotărând ce să arunc la coşul de gunoi şi ce să depozitez în cutii de carton înainte de mutare (despre care îţi voi povesti ceva mai târziu), am găsit într-un sertar un robot electronic care, judecând după stratul consistent de praf de deasupra, nu mai fusese folosit de foarte multă vreme.

M-am oprit din sortat – tu ştii cu câtă uşurinţă pot fi distrasă de la treburile casnice –, am conectat robotul la telefon şi am sunat la numărul nostru. După ce a făcut apel de patru ori, banda a pornit, iar vocea ta caldă şi gravă a răsunat umplând întreaga casă: „Bună ziua, aţi sunat la familia Edelman. Vă rugăm să lăsaţi un mesaj după semnalul sonor şi vă vom telefona cât mai curând posibil“.

A trecut un an întreg de când nu ţi-am mai auzit vocea. De fapt, mai mult de un an. Pentru că vocea care ieşea din gâtul tău în timpul acelor ultime săptămâni era complet diferită: mult mai blândă. Mai puţin sigură. Pe măsură ce te apropiai de moarte, erai tot mai dispus să iei în calcul posibilitatea de a te fi înşelat. De-a o fi apucat pe un drum complet greşit.

*

Iubitul meu – mult prea rar te-am alintat astfel –, înainte de a-ţi povesti ce se petrece în viaţa mea, cu siguranţă vei vrea să ştii ce se întâmplă în ţară. Bănuiesc că nu aveţi buletine de ştiri acolo, în partea întunecată, şi ştiu cât este de important pentru tine să fii mereu informat. „Ştirile!“ îmi strigai din salon şi dădeai televizorul mai tare, să auzi mai bine vocea prezentatorului, iar acum, când nu mai eşti cu mine, eu sunt aceea care strigă uneori: „Ştirile!“ Dar vocea mea se întoarce înapoi la mine, sub forma ecoului ce se izbeşte de zidurile casei.

Toată ţara e numai un cort, Michael. O tânără şi-a ridicat un cort în mijlocul unui bulevard din Tel Aviv, pentru a protesta împotriva preţurilor ridicate ale locuinţelor, fiind o sursă de inspiraţie pentru mulţi alţii, care au hotărât să-i urmeze exemplul, susţinând prin demersul lor tot felul de cauze, dintre cele mai diferite. Fiecare cuplu de corturi a dat naştere unui alt cort, iar acum, în fiecare sat şi în fiecare oraş sunt şiruri întregi de corturi întinzându-se de-a lungul străzilor principale, şi în fiecare sâmbătă seara, din ele ies tineri care se adună în pieţe pentru a demonstra, cerând justiţie socială şi o ţară nouă. Demonstraţiile sunt transmise în direct la televizor, iar mie îmi pare rău că nu eşti aici, cu mine, să urmărim împreună miracolul. Sunt confuzi, tinerii, la ei mă refer, sloganurile lor n-au consistenţă, iar discursurile lor n-au proiecţie în viitor, şi cu toate astea, sunt mânaţi de o anume pasiune care-mi aminteşte de noi doi la vârsta la care credeam că puteam schimba lumea.

În urmă cu aproximativ trei săptămâni, am hotărât să trec la fapte.

De atâtea ori i-am privit cu jind pe oamenii care se adunau în pieţe pentru a-şi spune punctul de vedere, pentru a striga mesaje care însemnau atât de mult pentru noi, dar pe care nouă nu ne-ar fi fost permis să le rostim, având în vedere poziţiile publice pe care le ocupam. Dar acum, după pensionare, uşa coliviei s-a deschis. Şi atunci de ce, m-am întrebat, de ce continui să stau în spatele gratiilor? De ce să nu fac autostopul până în marele oraş, alături de unul dintre vecinii noştri, şi să nu particip la demonstraţii?

*

Am început, desigur, cu familia Raziel. Ca întotdeauna, Avraham mi-a spus:

— Intră, intră, de ce stai la uşă?

Dar stătea în prag, cu mâinile încrucişate pe piept, blocându-mi complet intrarea. I-am spus că voiam doar să ştiu dacă, din întâmplare, aveau de gând să meargă la demonstraţie. Dar el a întrebat:

— Ce demonstraţie?

Nu pot să-ţi spun cât de uimită am fost. Am întrebat:

— Voi nu ascultaţi ştirile?

Iar el a zis, pe un ton indiferent:

— Aaa, asta era, noi nu prea credem în demonstraţii. În plus, în fiecare sâmbătă seară vin la noi nişte prieteni, să jucăm poker, e un obicei la care ne e imposibil să renunţăm.

— Poker? Nu voiam ca vocea mea să aibă o notă dezaprobatoare, dar exact aşa a sunat.

El s-a speriat puţin.

— Nu jucăm pe bani, Devora, e doar aşa, de distracţie. Fiecare pune câte zece şekeli. Nu mai mult.

N-am putut să mă abţin. I-am spus:

— Bine, atunci, dacă o să câştigaţi în noaptea asta la poker, poate reuşiţi, în sfârşit, să vă achitaţi datoria faţă de asociaţie.

Moment în care mi-a zis, privindu-mă direct în ochi:

— Tocmai am dat comandă de carnete de cecuri noi, iar în clipa în care vor sosi, primul lucru pe care-l fac e să mă înfiinţez la uşa ta.

— Minunat, am spus şi m-am întors să plec, dar el a strigat în urma mea:

— O săptămână bună!

Cum de nu îi este ruşine să spună de fiecare dată aceeaşi minciună, Michael? Şi câtă naivitate din partea mea să cred că o persoană care nu este capabilă nici măcar să-şi plătească datoriile faţă de asociaţia blocului ar putea da dovadă de solidaritate socială?

*

Am coborât un etaj. Din spatele uşii familiei Gat am auzit voci de copii. Am ezitat înainte de a ciocăni. Poate că nu era o oră potrivită? Dar eram hotărâtă să merg la demonstraţie cu orice preţ. Mi-a deschis Hani, cu băieţelul în braţe şi cu fetiţa agăţată de fusta ei. Mi-am cerut scuze pentru faptul că o deranjam la ora aceea, însă ea mi-a răspuns prin­tr-un zâmbet obosit şi mi-a spus că nici cu o oră în urmă situaţia nu era mai bună.

Am început:

— Voiam să ştiu…

Dar în clipa aceea fetiţa a tras şi mai tare de fusta lui Hani, iar fusta a alunecat uşor, lăsând la vedere elasticul chiloţilor. Ea a certat-o pe copilă:

— Ţi-am mai zis, nu-mai-fa-ce-as-ta! A împins-o de lângă ea, şi-a ridicat fusta, şi-a muşcat buza, şi-a cerut scuze şi m-a întrebat: Ce spuneaţi?

— Voiam să întreb… voi mergeţi cumva la proteste?

— În primul rând, a zis Hani, aşa cum poţi vedea, nu există aici nici un „voi“, sunt doar eu. Asaf e în străinătate. Chiar mi-aş fi dorit să merg. Mi se pare important. Dar nu văd cum aş putea găsi o bonă în momentul ăsta.

— Înţeleg.

— Iar mâine-dimineaţă mă trezesc devreme, am reînceput serviciul. Îmi pare rău, Devora. Ai încercat la familia Raziel?

— În seara asta au programat un joc de cărţi.

— Atunci încearcă mai jos, la Rut şi la familia care locuieşte vizavi de ea.