„Tour de France” de Julian Barnes

Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu, a Editurii Nemira, se bucură de un real succes datorită selecției foarte riguroase a unor cărți surprinzătoare prin subiectul propus și tehnicile folosite de autori pentru a-și expune ideile. Retipărirea unui volum la zece ani distanță față de prima apariție presupune faptul că prima ediție s-a bucurat de un succes real, dar și necesitatea unor revizuiri ale textului original, tipărit în 2002. Cu siguranță că titlul ales de traducător îl face pe cititorul român să se gândească la faimosul tur ciclist, cel mai dificil și cel mai frumos totodată din sezonul competițional al unui sport încă de „nișă” în România. Dar titlul original – Something to declare – te pune ușor în încurcătură și practic te determină să citești volumul pentru a te lămuri dacă autorul vorbește despre competiții sportive, despre Franța sau este, pur și simplu, un roman. Ei bine, nu este un roman, dar nu este nici o colecție de panseuri ale unui călător printr-o țară aflată pe lista scurtă a locurilor de văzut măcar o dată în viață. Cele 17 capitole ale cărții sunt, de fapt, 17 articole apărute de-a lungul mai multor ani, între 1986 și 2000, în diferite reviste sau ca prefețe sau părți din cărți de sine stătătoare. Deși intervalul de timp în care au fost publicate este destul de mare, ideile propuse se completează într-un mod surprinzător și ne oferă o imagine spectaculoasă a ceea ce înseamnă Franța, aducându-ne aminte de valorile ei clasice (aproape uitate) sau de farmecul ei rural indiscutabil (atât cât mai există). Da, cu siguranță va mai fi ceva de spus despre Franța (something to declare), iar Julian Barnes reușește să ne determine să facem un tur al Franței, măcar imaginar, dacă nu și concret.

Este bineștiută animozitatea franco-britanică, adânc înrădăcinată în mentalul colectiv al celor două națiuni, dar Tour de France reușește să te surprindă tocmai pentru că un englez get-beget face apologia unei țări pe care a cunoscut-o încă din copilărie și o vizitează cât de des are ocazia, ajungând să o considere a doua sa țară. Cele 17 capitole ale volumului pot fi considerate 17 etape/trepte parcurse pentru a putea înțelege, măcar în parte, spiritul și valorile mentalului colectiv francez, prin care se diferențiază atât de mult de celelalte națiuni moderne, chiar dacă:

«La France profonde a dispărut de-a lungul secolului nostru; sau, cel puțin acum poate fi percepută doar într-o formă alterată. Edith Wharton a avut revelația că acest lucru se va petrece, în timp ce străbătea vâjâind cu automobilul, alături de Henry James. „Automobilista trivială”, cum se caracteriza ea, avea să se dovedească premergătoare și altor agenți distructivi: războiul, pacea, tehnologiile de comunicare, turismul în masă, industrializarea agriculturii, piața liberă și nelimitată, americanizarea, europenizarea, lăcomia, gândirea pe termen scurt și anistorismul îngâmfat.» (p. 25)

Fără îndoială, Julian Barnes are o cultură generală greu de regăsit în zilele noastre, iar călătoriile sale repetate în Franța generează noi și noi întrebări și răspunsuri. Cititorul român poate fi ușor timorat de vastele sale cunoștințe literare, artistice, culinare sau sportive, dar pentru Barnes acest bagaj uluitor de cunoștințe a reprezentat un instrument abil folosit pentru a se maturiza, pentru a-și accepta propriile limite mentale sau fizice, pentru a-și construi propria personalitate. Cu siguranță că o bună parte dintre cititorii români nu au auzit deloc de Sacha Distel, Boris Vian, Jacques Brel, Georges Brassens, sau de Francois Truffaut ori Jean-Luc Goddard, reprezentanții noului val din cinematografia postbelică, dar modul cum a fost asimilat mesajul lor artistic de către Julian Barnes, te poate determina să îi asculți, să le vezi filmele:

„În 1966 – 1967, Jacques Brel îi vorbea cel mai direct, la nivelul public și intim, tânărului de douăzeci de ani care eram atunci. În vreme ce rockerii britanici își etalau țanțoș masculinitatea lor de pitbulli, Brel cânta despre rana lăsată de iubire și despre umilirea din dragoste; în vreme ce Distel se tânguia dulceag despre luuuv, Brel cânta exaltat la tendresse. Iar când se găsea într-alte stări de spirit, pălmuia vesel burghezia, arunca grenade spre militari, se ciondănea încăpățânat cu Dumnezeu și cânta despre moarte cu groaza vibrantă care părea să o reproducă pe a mea. Dar chiar și atunci când era de acord cu tine, vedea mai departe. Crezi că Les bourgeois este doar un strigăt de chemare la război – C’est comme les cochons/Plus ça devient vieux, plus ça devient bête („Sunt ca porcii / Cu cât îmbătrânesc, cu atât se prostesc”), dar în versul final se dovedește că este un comentariu inteligent la adresa întregului proces inevitabil de embourgeoisement, cu batjocoritori tineri transformați în batjocoritori maturi. Amestecul de satiră, înțelepciune și sentimente m-a dat gata: mormăitul nemulțumit și disprețul copios alături de starea emoțională intensă, o sărbătoare a dragostei în ipostaze de la tendre guerre, o compasiune mergând până la durere față de cei slabi și pierduți, față de amputes de cœur.” (p. 50)

Evident că acceptarea propriilor trăiri interioare, care aproape că nu au puncte comune cu ceea ce promovează mass-media în prezent este o adevărată provocare, dar cu atât mai bucuros va fi cititorul când va constata că nimic nu e nou sub Soare, că și generațiile părinților și bunicilor lui au avut de rezolvat dileme sentimentale și sociale. Călătoria este, din perspectiva lui Barnes, un paliativ universal, așa cum a fost și pentru Henry James și companionii săi, undeva la cumpăna secolelor XIX – XX, iar incursiunile culinare – adevărate aventuri sinucigașe uneori – un instrument excelent pentru a-ți elimina anumite complexe sau chiar fobii. Pentru scriitorul englez, francofon înflăcărat, efortul lui Elizabeth David de a-i familiariza pe britanici cu bucătăria mediteraneeană și cu cea franceză s-a soldat cu dărâmarea unor ziduri mentale dar și cu accelerarea globalizării, chiar dacă celebra „bucătăreasă” nu avea habar de acest concept.

Franța a stabilit reperele modernismului odată cu Iluminismul și Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, iar acest lucru nu poate fi contestat de nimeni, așa cum nimeni nu poate contesta contribuția decisivă a clasicilor literaturii franceze din secolul al XIX – lea în ceea ce privește estetica frumosului și a urâtului, și nu numai. Din această perspectivă înțelegem demersul lui Barnes din a doua parte a volumului, unde realizează un impresionant studiu de caz cu privire la opera lui Gustave Flaubert, după ce în prealabil ne demonstrează de ce Georges Simenon e mai francez decât francezii, iar studiul operelor lui Baudelaire, Mallarmé este un exercițiu necesar pentru a înțelege creația lui Flaubert, moment de cotitură în literatura modernă, chiar dacă acesta nu a publicat decât șase romane. Dar înainte de pătrunde în labirintul bulversant al clasicilor moderni francezi, Barnes ne avertizează:

„Scriitorii sunt periculoși. Adesea, nu sunt nici foarte amabili. Când ajung faimoși, pot să nu mai fie amabili, după tipicul altor oameni faimoși – devin vanitoși, tiranici, inflexibili și tot așa. Dar pot fi lipsiți de amabilitate și într-o manieră specifică scriitorilor, exploatând unica iscusință care-i deosebește de alții, arătând limpede că ei stabilesc versiunea oficială a evenimentelor. Cine trăiește în preajma unui scriitor descoperă inevitabil, mai devreme sau mai târziu, următorul adevăr descurajant:

Oricum le-ai judeca,

Mașina de scris

Este a lor,

Și nu a ta.” (p. 146 – 147)

În contextul actual, când pe rafturile librăriilor un spațiu generos este ocupat de memorialistică, cu tot ceea ce presupune aceasta (jurnale de orice fel, corespondență ș.a.), Julian Barnes simte nevoia să demonstreze cât de periculoasă poate fi publicarea corespondenței unui scriitor sau om de cultură pentru înțelegerea operei acestuia. Gustave Flaubert reprezintă exemplul perfect: diferențele semnificative dintre scrisorile adresate lui Georges Sand și cele adresate lui Turgheniev îl pot pune în dificultate pe cititorul neavizat (în era e-mail-ului și a conversațiilor lacunare pe diferite rețele de socializare este greu de înțeles efortul depus și timpul alocat de cei din secolele anterioare pentru a scrie și a răspunde, epistolele fiind instrumentele perfecte în ambițioase și, adeseori, constructive, dezbateri), iar publicarea corespondenței cu Louise Colet (distrusă în mare măsură de fiica acesteia, din motive de moralitate care astăzi l-ar face să râdă în hohote pe un adolescent dedicat trup și suflet Facebook-ului sau Snapchat-ului) poate accentua deruta. Care este adevăratul Flaubert? Cel din corespondența cu Edmond de Goncourt? Sau cel din corespondența cu Louise Colet? Sau cel din corespondența cu Turgheniev? Pentru a avea un răspuns, cititorul va trebui să revină asupra unor schimburi epistolare, să le coreleze ca timp și ca stare de spirit, să le încadreze în contextul epocii (care, oricât i-a displăcut lui Flaubert, și-a pus amprenta asupra existenței sale fizice, dar și asupra operei sale). Una peste alta, Gustave Flaubert reprezintă o excepție care întărește regula:

«Desconsidera publicitatea personală și îi disprețuia pe scriitorii care-și puneau fotografia pe cărți. Așa cum îi scria lui Feydeau în 1859, „Cred că […] un scriitor trebuie să lase moștenire doar propria sa operă.” O afirmație datorată în egală măsură temperamentului și superioarei lui ambiții literare. Manifesta dorința legitimă ca volumele sale să aibă succes și prezenta suprasensibilitatea normală la atacurile criticilor, dar nu a avut niciodată sentimentul unui contract cu cititorii contemporani, și cu atât mai puțin cu descendenții lor. Mai mult, noțiunea de „contract”, mai ales în sensul economic, îl scotea din sărite. Oare să fie vorba de extinderea modelului muncitorului prestator de servicii în schimbul banilor și pe tărâmul muncii intelectuale? Oare să fie vorba de o tranzacție directă, prin care cititorul cumpără plăcerea fabricată de romancier în proza lui? Cititorul ar putea avea această impresie, dar Flaubert pune afișul „Nu este de vânzare”: nu scrie pentru clientela contemporană, ci pentru „toți cititorii din timpurile ce vor veni”.» (p. 333 – 334)

Tour de France reprezintă un exercițiu de memorie asociativă, dar și creativă, combinat cu o lecție de sinceritate, rezultatul fiind scuturarea/dezicerea de falsele valori promovate de mass-media. Toate acestea nu sunt decât pun pretext pentru un dialog interior asumat pentru a-ți desăvârși personalitatea. Din această perspectivă, salutăm decizia Editurii Nemira de a reedita un volum de excepție.

Editura: Nemira