„În ce epocă v-ar fi plăcut să trăiţi?” – întrebare simplă, dacă idealizezi trecutul şi ai citit seria de romane victoriene scrise de Jane Austin sau de surorile Brontë. Cunoaştem teoriile despre istoria contrafactuală – ce s-a întâmplat nu poate fi întors şi nu are rost să-ţi imaginezi „cum ar fi fost dacă…”. Dar nu rezist ispitei, aşa că dau răspunsul, într-un fel, răsturnat, după ce am citit cartea Nicoletei Roman: ştiu în ce epocă nu mi-ar fi plăcut să trăiesc – secolul al XIX-lea, asemenea celor care l-au precedat,  nu a fost prea îngăduitor cu femeile. Este un secol al bărbaţilor care dispun, ca regulă generală, de viaţa femeilor, din clipa naşterii, până în clipa morţii. Până şi timpul liber al femeii este supraveghet de bărbat, care trebuie să încuviinţeze o conduită sau alta a consoartei. Femeilor le este interzis să fie găzduite într-o casă străină, fără a fi însoţită de un membru al familiei, să „stea la palavre” sau să îi viziteze pe vecinii neagreaţi de bărbat. Nu mai vorbim despre „veselirea în alt loc decât cel permis” (Îndreptarea legii, 1652).

Prejudecata vremii spune clar: păcatul este al femeii, chiar şi când greşeşte bărbatul! Adulterul poate fi invocat de bărbaţi, când cer divorţul, lucru care nu este valabil şi pentru femei. Mai mult, citează autoarea din iluministul francez Jean-Jacques Rousseau, care postula în Émile: „Întreaga educaţie a femeilor trebuie să se refere la bărbaţi.” Inegalitatea de gen este frapantă, dar acceptată ca atare, mai ales în cuplu, căci femeia este considerată sensibilă, având slăbiciuni de tot felul, incapabilă de raţiune. De onoare, nici nu poate fi vorba, în absenţa unui bărbat, soţ, tată sau frate:

„în cuplu, ca şi în viaţa dezi cu zi, tovărăşia nu aducea cu sine egalitate, ci subordonare, din cauza slăbiciunii, sensibilităţii şi nerecunoaşterii capacităţii de a raţiona.” (p. 29)

Nicoleta Roman publică, la Editura Humanitas (2016), în colecţia Societate & civilizaţie, o carte despre condiţia femeii – Femei, onoare şi păcat în Valahia secolului al XIX-lea. Portretul colectiv are în vedere toată stratificarea socială a vremii: tinere sau mai puţin tinere, doamne, dar mai ales femei simple, boieroaice, ţărănci sau femei din mahala, neveste, amante, fete fără zestre, fete de măritat, roabe şi femei „slobode”, doici, descântătoare, cameriste, „fete bune la toate”, guvernante, prostituate („pezevenghe”), matroane  etc. Par supuse şi tăcute.

Şi totuşi, femeile sunt insistente şi, câteodată, obţin ceea ce îşi doresc. Au o voce. Sigur că vocea lor se aude mai ales în ogradă, în bucătărie, în iatac, în apartamentul Doamnei (unde nu intră picior de bărbat), în spaţiul intim. În afara casei, pentru ele, vorbesc bărbaţii. Arhivele au păstrat totuşi foarte multe documente în care „vocea” femeii se face auzită. În acest sens, există şi mărturii ale călătorilor străini. Maria Rosetti scoate un ziar, Femeia şi copilul.  Catinca Golescu şi Felicia Racoviţă sunt abonate la Vestitorul românesc. Elisabeta Ştirbei, soţia viitorului domn, face traduceri, formând gustul pentru o literatură destinată timpului liber, sau organizează licitaţii caritabile. Cu toate acestea, călătorii străini nu le văd cu ochi buni, considerându-le pe „evghenitele” românce nişte făpturi frivole, înclinate spre lene şi depravare:

„Imaginea cel mai des întâlnită este aceea a unor femei care, când nu trândăvesc, se ocupă de găteli, citesc ultimele romane franţuzeşti, conversează în limbi străine (greacă, franceză, italiană, arareori germană sau engleză), se interesează de gospodărie şi îşi fac vizite. Ele nu sunt şi, conform călătorilor, nu dau semne că vor să devină o forţă în societate. Sunt doar nişte observatori care preiau mode şi modele de viaţă, pe care le implementează tacit în propriul mediu” (p. 76).

În locul lor, la tribunal, la Mitropolie, la Divanul Judecătoresc, vin să depună mărturie bărbaţii – bărbat, tată sau frate, uneori vecinii, „impunându-şi direct părerea şi influenţând sentinţa”. Rar li se aude, literalmente, vocea. Dar femeile nu se lasă copleşite, scriu jalbe şi bat drumul până la Domnie fiindcă vor zestre. Se duc în dealul Mitropoliei, fiindcă vor să obţină „despărţania”, urmând, eventual, să se recăsătorească, aşa cum a făcut Marghioala Lenţ. A divorţat de Alexandru Samurcaş, s-a recăsătorit cu un locotenet rus, Pavel Lenţ, dar nu s-a lăsat până nu a obţinut, pentru fiul ei (şi pentru ea) dreptul la un supranume, Bengescu, cel al familiei boiereşti din care provenea – obţine „darul de sclitadă”. A reuşit, pentru că făcea parte dintr-o clasă socială privilegiată, dar şi fiindcă a insistat, s-a zbătut, n-a căzut, nicio clipă, în blazare. Când fata îi este măritată (cam) cu forţa, de către tatăl ei, Alexandru Samurcaş, fiind dată unui bărbat cu rang inferior, Marghioala merge din nou în instanţă şi contestă mezalianţa. Boierii din Divan sunt şi ei taţi de fete, şi o cerere de desfacere a căsătoriei ar putea fi luată în considerare mai uşor.

Unele tinere cer zestre, ca să se poată mărita. De obicei, „miluirea” intră în sarcina comunităţii, dar Obşteasca Epitropie are în grijă Cutia Milei şi, ca să obţii un ajutor bănesc, era nevoie de timp şi de răbdare. Întâi, tânăra săracă sau orfană face o jalbă. Apoi, aşteaptă să fie făcută o cercetare, ca să se adeverească cele arătate în jalbă. Safta, fiica unui vistiernic, face o asemenea întâmpinare, în 1834, către Alexandru Dimitrie Ghica, arătând că cel care vrea să o ia de nevastă pretinde 1 500 de lei. Safta nu vrea să-şi piardă „norocirea” (şansa de a se mărita!), aşa că îi scrie Domnului:

„Prea Înălţate Doamne,

Cu lacrămi jăluiesc milii Măriei Voastre, prea bunule şi multmilostive Doamne, ca să-ţi reverşi milostirea şi asupra roabei Mării Voastre, căci aflându-mă nemăritată, încă cu două surori, asemenea fete fără părinţi, rude în cea mai adâncă sărăcie şi fără niciun alt reazăm afară doar de Dumnezeu (…)  şi de aceea acum găsindu-se unul a mă lua în căsătorie, care îmi cere tl. 1 500 pentru zestre, la împlinirea cării sumi mă aflu în mare mirare…”

Cererea urmează să fie aprobată, după care se întocmeşte lista cu posibili donatori – iar documentele, spune autoarea, nu mai precizează dacă s-a strâns sau nu suma pentru zestrea Saftei.O fată e ca o piatră de moară în casa tatălui, care trebuie să o supravegheze, ca să-şi păstreze bunul nume al familiei, şi, când se mărită, să-i dea zestre. Nu-i uşor să te naşti fată într-o familie săracă – aşa se explică numărul mare al abandonului copiilor de sex feminin. Pruncii ajung, mai ales dacă provin din familii boiereşti scăpătate, la Institutul Sărmanilor, fiind daţi în grija doicilor angajate de stat. Unii au şansa de a fi adoptaţi de cuplurile înstărite, care nu puteau avea urmaşi, sau de rude. În familiile boiereşti, opţiunea adopţiei nu există, fiindcă sângele albastru nu permitea să aduci în neam pe cineva cu origine incertă. Copilul născut în afara căsătoriei capătă, la rându-i, un stigmat social, fiind considerat „pui de lele”. Oricum, inacceptabilă este pruncuciderea, văzută ca o faptă „cu totul neomenească”. Infanticidul se pedepseşte, până la adoptarea Regulamentelor Organice, în 1831, cu moartea. Ulterior, legea devine este mai îngăduitoare, iar femeile care păcătuiesc în acest fel sunt trimise la ocnă sau la mănăstire:

„Când o femeie avea de înfruntat sărăcia şi oprobriul public, important pentru ea era să-şi uşureze viaţa, să scape de o gură în plus într-un moment în care abia se putea întreţine pe sine.” (p. 105)

La nivel de limbaj, cartea Nicoletei Roman este o traversare a mai multor registre şi o adevărată întoarcere în timp. „Plata sângelui” este răzbunarea părinţilor, care şi-au văzut fata „siluită” (abuzată) de un bărbat pe care legea nu-l pedepseşte îndeajuns. Se vorbeşte despre „nărav” şi „tractir” (hotel), dar şi despre văduvele „scăpătate” (sărăcite), nevoite să meargă la Obşteasca Epitropie sau la Înaltul Divan, după sprijin financiar. Prostituata este numită „celetnică”, „posadnică”, „ţiitoare”, „marşandă” (din lumea modei) sau „pezevenghe” (termen turcesc). Când suferă de „frenţie” (sifilis), boala se menţionează în „livrezoane” („condicuţa medicală”) şi într-un fel de cazier, numit „condica criminală”. „Obiceiul pământului” ţine loc de „pravilă” (lege) şi este suficient de puternic încât să devină peremptoriu. Când nu-şi primesc „simbria” (plata), roabele ţigănci fug de la stăpân, aşa cum se vede şi din „arhondologii” (registre). Când îşi împarte bunurile, boierul face „diată” (testament), lăsând copiilor casa, terenul şi banii. Instituţiile vremii au şi ele denumiri interesante: Logofeţia Dreptăţii, Ministerul Trebilor Dinlăuntru, Agia Bucureştiului sau Tribunalul Criminal dela Craiova.

Am lăsat la final „canoanele”, pedepsele aplicate de Biserică, într-o epocă în care Statul încerca, fără prea mare succes, să devină mediator în litigiile familiale. Pentru fapte mai puţin grave, dar de netrecut cu vederea, femeile „erau excluse de la cuminecătură pe o perioadă de la cinci până la douăzeci şi nouă de ani”. Pentru fapte considerate mai grave sau foarte grave (prostituţia, adulterul, fuga din casa soţului, abandonul copilului etc.), femeia primea canon trei, cinci sau zece ani fără împărtăşanie. „Clevetirea, ascultarea pe la uşi şi pe la ferestre, trădarea, mânia” erau pedepsite cu excluderea de la cuminecare un an şi, în funcţie de caz, li se cerea păcătoaselor să facă de la 15 la 150 de mătănii pe zi. Când Statul preia jurisprudenţa, după implementarea Regulamentelor Organice, pedepsele se diversifică. Pedeapsa cu moartea este, treptat, înlocuită de închiderea în mănăstire sau în ocnă. Biciuirea în locuri publice şi mutilarea (tăierea nasului, de exemplu) sunt înlocuite de amendă, privare de libertate, muncă forţată.

Despre aceste lucruri şi despre multe altele, aflaţi citind din scoarţă în scoarţă o istorie a mentalităţilor, extrem de bine documentată şi plăcută ca stil – autoarea este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” şi autoare a multe studii despre istoria familiei, istoria copilăriei şi a asistenţei sociale. Reluând exerciţiul de imaginaţie de la început, aş spune că, dacă mi-ar fi fost dat să trăiesc, ca femeie, în acest veac, mi-ar fi plăcut să asist la acţiunile caritabile ale evghenitelor şi să licitez pentru vreo pernuţă pentru atârnat ceasornicul sau pentru ace, ori  pentru o cutie de cofeturi.

„FEMEI, ONOARE ŞI PĂCAT în Valahia secolului al XIX-lea” de Nicoleta Roman

Editura: Humanitas

Colecția: Istorie, Societate & civilizaţie

Anul apariției: 2016

Nr. de pagini: 407

ISBN: 978-973-50-5126-6

Sursa foto: http://adevarul.ro

Share.

About Author

Avatar photo

Sunt câte puţin din fiecare carte care mi-a plăcut. Raftul meu de cărţi se schimbă continuu: azi citesc şi citez din Orhan Pamuk, mâine caut ceva din Jeni Acterian. Caut cărţi pentru mine şi pentru alţii. Îmi place să spun că sunt un simplu profesor, într-un oraş de provincie, tocmai pentru că, în sinea mea, ştiu că a fi profesor nu e niciodată atât de simplu. Trebuie să ai mereu cu tine câteva cărţi bune: să ştii, în orice moment, ce carte ar putea face dintr-un adolescent un bun cititor.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura