Totul va fi perfect. În ce sens?!

„Ai văzut, zise atunci Delphine. Nu-i cine știe ce. E suficient să deschizi fereastra, și frica pleacă.” Lorenzo Marone

„Într-o dimineață toată insula mirosea încântător.” Nikos Kazantzakis

Totul va fi perfect este cartea întoarcerii în locul unde sunt rădăcinile. Andrea nu suportă „teoria rădăcinilor”, cum nu suportă nimic din discursul tatălui. Îl suportă și are grijă de el cum poate și cât i se îngăduie, doar fiindcă Libero Scotto este bolnav. Poate că fiul nu-și disprețuiește tatăl, dar nici nu e mândru de el. Îi poartă pică o dată în plus pentru că îi zguduie convingerile. Fiul este deja la vârsta maturității, e dificil să accepte schimbări radicale, însă cât timp îi trăiește tatăl, poate și după aceea, tot el, căpitanul, are ultimul cuvânt. Și sunt multe schimbări de făcut pentru ca lucrurile să nu se schimbe.

Totul va fi perfect este o carte a tatălui.

„Da, avem rădăcinile noastre, e adevărat, și da, sunt o parte importantă din noi pentru că, așa cum spune comandantul, deseori ne aduc din nou acasă, locul bunei primiri și al sentimentelor. Problema e că pentru unii rădăcinile devin lanțuri, ceva de care rămâi agățat cu toată forța de frică, așa ca buruiana pe care mama îmi spunea mereu să o smulg din ghiveciul din grădină, care nu se mișca nici dacă o trăgeai cu două mâini, și în cele din urmă ieșea cu pământ cu tot.

Asta aș vrea să-i spun tatii – dacă n-ar fi ocupat să-i trântească un șir de nu surioarei mele, care crede că poate controla tot, dar de fapt nu controlează nimic – ca să nu trăiești veșnic cu frica în sân, trebuie să știi să smulgi buruienile înainte să iasă totul deodată cu tine.

Altfel, când te întorci într-o bună zi, găsești vasul gol.” (p. 112)

Andrea e un bărbat fermecător, pentru că e frumos și singur. E fotograf, artist în criză de inspirație. Și este fiul unui comandant de navă. Și al unei zâne (nu ondine) belgiene care, cum se întâmplă cu toate zânele frumoase și fragile, dispare înainte de vreme.

Din toate cărțile lui Lorenzo Marone traduse și publicate la noi, Totul este perfect mi se pare cea mai frumoasă, cu toată simplitatea schemei narative. Sau poate că datorită simplității liniei epice rămân în prim-plan descrierile și inserțiile psihologice.

Lorenzo Marone scrie (încă) o carte de atmosferă. Marea este văzută de pe țărmul unei insule, în toate stările ei, feminină, învăluitoare, cu nuanțe turcoaz sau cenușii bezmetice, de furtună, trezind dorința de aventură, dar și dorul de casă. Pe insula Procida, un căpitan de vas este așteptat de soție și de copii pe debarcader. Pe chipul lor, al celui plecat și al celor care așteaptă, se citește mult timp fericirea. Amintirile sunt importante, la fel de importante cum este prezentul trăirii intense, cinematografice și starea de revelație.

Totul e perfect este o carte la care te întorci dacă ești cititor sentimental, fiindcă vrei să mai vezi o dată camera Căpitanului, să te așezi la biroul lui, căutând locul de unde se observă bine orizontul.

„Aproape mi se pare că-l văd așezat acolo, cu chipul său tânăr întors spre Marea Tireniană și spatele spre ușă, ca și cum camera aceea ar fi fost cabina sa de comandă. Și poate chiar așa era, poate camera asta mică era cu adevărat nava lui, refugiul, cea care se apropia cel mai mult de lumea pe care o iubea. Se închidea aici zile întregi, cu privirea pierdută către orizont și mâinile încrucișate la spate, sau se așeza cu o carte în mâini și țigara de foi în gură, umplând aerul cu atât de mult fum, încât, atunci când mergeam să-l chem la cină, de-abia reușeam să-l văd.” (p. 90)

Totul va fi perfect are pagini minunate despre mare. Descrierile sunt ample, făcute cu migala unui peisagist, pentru sunt deopotrivă importante culorile asfințitului, bărcile pescărești de pe țărm, cântecul cicadelor sau al greierilor, mirosul de lămâi și de sare, risipit pretutindeni pe plajă și deasupra ei dinspre grădinile care par mici insule paradiziace.

„Și, dacă trag aer în piept, pot simți aroma lămâilor, e mirosul verii, ba nu, e mirosul insulei vara. Procida în sezonul acesta e ca o femeie care se face frumoasă, e ca mama care-și punea un pic de turcoaz pe pleoape și-și dădea cu o picătură de parfum (pe care el i-l aducea din țări îndepărtate) pe gâtul lung, ca să meargă să-și aștepte soțul pe debarcader. E un amestec de fragranțe aduse de marea albastră, care lucește puțin mai încolo, sunt miresmele, pe care îți vine să le acoperi cu o grămadă de nisip și care la prima adiere caldă încep să se simtă din nou.” (p. 79)

„Și așa, în briza asta care miroase a lămâi coapte, a prăjeli venite de la terasele restaurantelor ce coboară spre mare, a duzi, a corbezzoli, a ginestre și nopali agățați de stâncile de deasupra mării, a măsline verzi și dolofane care vor deveni un ulei gros, a caprifoi și passiflora, a capere și euforbie, a pietriș vulcanic și a hibiscus, eu reușesc să simt doar un parfum, care are de face cu insula doar până la un anumit punct, pentru că e un miros care vine din Nord și pe care vântul n-are puterea să-l aducă până aici: un miros rece ca zăpada, dar și roșu ca lalelele, roșu ca buzele care te sărută și ca sângele care îți curge prin vene.

Mirosul mamei mele.” (pp. 79-80)

Corbezzolo este un arbore de căpșuni. Nopalul este specie de plante ornamentale, asemănătoare cu cactusului, cu frunze cărnoase și flori roșii. Ginestra este un arbust cu flori galbene, foarte parfumate. Pentru euforbie există și denumirea de „laptele-cucului”, o plantă cu frunze mici, așezate circular, ca niște inflorescențe.

Unii depășesc momentele de criză urmând cu strictețe imperativele unei liste. Sunt atenți la fiecare pas. Urmează indicațiile.

Nu-l lăsa NICIODATĂ singur!!!
Ajută-l să se îmbrace.
Respectă orarul medicamentelor.
Nu lăsa lucruri prin casă, se poate împiedica.
Atenție la ce mănâncă: fără prăjeli sau dulciuri.
Nu te încuia în baie.
Nu lăsa deschisă ușa de la dormitorul meu.
Nu stinge noaptea lumina din coridor.
Nu-l lăsa să facă prostii (te cunosc).
Nu-l muta pe Augusto de pe canapea.

Augusto e un cățel.

Alții dimpotrivă uită de listă, lasă medicamentele acasă, nu citesc contraindicațiile și nu țin regim. Se lasă cu voluptate în seama micilor plăceri și suportă imediat consecința, o indispoziție tratată cu aceleași abateri de la rutina unui tratament. Câinele zgomotos și nesuferit e complice.

Întrebările sunt multe și complicate. Ca să evite explicațiile, Andrea se folosește de un truc și răspunde tot printr-o întrebare, aceeași întrebare dintotdeauna. Când nu-i convine subiectul, întreabă la rândul lui imediat: În ce sens? Cei care-l cunosc, tatăl și sora lui, dar și prietena din copilărie, Ondina, nu se lasă păcăliți, știu bine că Andrea ocolește răspunsul. Dar cu străinii funcționează, cel puțin în sensul câștigării unui răgaz.

„— În ce sens? întreb, poate cu puțină întârziere.Ea zâmbește amuzată.

— Văd că nu ți-ai pierdut vechile obișnuințe. Și în copilărie răspundeai mereu cu întrebarea asta…” (p. 157)

„— Nu te sperie gândul de a deveni bătrân și inutil?

— În ce sens? reușesc eu să răspund, în timp ce înghit ultima bucată de omletă.

— Uf, iarăși cu întrebarea asta? N-o să scăpăm niciodată de ea?” (p. 56)

Frumusețea lecturii nu vine în acest roman din retrospectiva întâmplărilor, unele dramatice, altele banale, ci din secvențele proustiene, din fotografiile rămase, în absența unei role de film, doar în mintea unui băiat care se va face fotograf – plaja cu pietricele și scoici, ultimul țârâit al greierilor, înainte de asfințit, mirosul de pește al mării, caracatițe prinse cu mâna, pendula stricată din casa de pe țărm, galbenul unei mașini foarte vechi, Citröen Dyane, în perfectă stare de funcționare.

Casa de pe plajă este plină de fotografii, niște oglinzi, la care se adaugă și oglinda mării.

„Am fost atât de entuziasmat, încât în două zile am terminat filmul din aparat, dar, pentru că tata nu lăsa prea mulți bani și pentru că, printre altele, mama nu dădea importanță unor lucruri de felul ăsta, pentru ea important era doar să studiem, astfel încât să putem părăsi într-o bună zi insula, n-am spus nimic și am continuat să fac poze fără film. De câte ori declanșam, scriam totul într-un caiet cu pătrățele, descriam imaginea care ar fi ieșit, dacă aș fi avut film în aparat. În felul ăsta nu riscam să uit. Când s-a întors tata din lunga lui călătorie, aveam vreo douăzeci de fotografii adevărate și nouăzeci doar descrise, despre care bineînțeles că nu i-am spus nimic. Dar au fost tocmai ele, acea trecere pe hârtie a imaginii pe care o aveam în fața ochilor, conturul Vivarei, spuma mării, arcul de la intrarea în casa bunicii, chipul mamei scăldat de o rază de soare primăvăratic, cele care m-au făcut să mă îndrăgostesc de fotografie și de lumină. Caietul acela secret a fost cel care m-a împins să abandonez cu mulți ani mai târziu studiile și s-o pornesc pe calea artei. Poate că a fost vina lui și pentru faptul că, mai târziu, n-am găsit forța necesară să cred până la capăt că pot trăi din talentul meu. Dacă fotografiile, iar nu simple povestiri ale unor clipe pierdute, ar fi fost cele care să mă susțină, poate că nu mi-aș fi pierdut visul pe drum și aș fi părăsit moda, care a fost un expedient. Cum de altfel, tata n-a obosit niciodată să scoată în evidență.” (p. 88)

Titlul romanului conține o formă verbală de viitor, poate pentru că fără speranța unei îndreptări este greu de găsit un sens al lucrurilor: Totul va fi perfect. La fel de evident este că lucrurile, acest tot, nu funcționează încă, nimic nu este încă perfect. Termenul are semnificații care converg. Perfect e să te poți întoarce, să existe această posibilitate. Țestoasele se întorc pe plajele unde s-au născut. Se întâmplă la fel cu oamenii.

Procida e un paradis, o insula a fericiților. Nimeni nu-și dorește să părăsească o insulă a fericiților. Și totuși copiii știu de la mama lor că trebuie să plece de acolo, să învețe și să-și facă o viață în altă parte, să nu rămână captivi ai acestei insule-Circe. Minunat este că este posibilă întoarcerea în locul pe care nu-l pierzi de fapt niciodată, oricât de mare ar fi distanța la care te-ai afla.

Câinele Augusto e imposibil.

Despre autor, găsim informații în prezentarea editurii:

LORENZO MARONE s-a născut în 1974 la Napoli, unde locuiește și în prezent alături de familia sa. După absolvirea Facultății de Drept, a practicat ani buni avocatura. După publicarea la două edituri mici a unui scurt roman, Daria(2012), și a unui volum de povestiri, Novanta (2013), devine cunoscut atât în Italia, cât și pe plan internațional cu bestsellerul Tentația de a fi fericit (La tentazione di essere felici, 2015; Humanitas Fiction, 2018), încununat, printre mai multe premii literare, cu Premio Stresa 2015. Romanul este ecranizat în 2017 sub titlul La tenerezza (Tandrețea) de către regizorul Gianni Amelio. În 2016, Marone publică romanul La tristezza ha il sonno leggero, care a primit Premio Città di Como. De mare succes se bucură romanul său din 2017, Mâine poate am să rămân (Magari domani resto; Humanitas Fiction, 2020), căruia i se atribuie în același an Premio Selezione Bancarella. În 2018 îi apare romanul Un ragazzo normale (Un băiat ca toți ceilalți; Humanitas Fiction, 2021), distins cu Premio Giancarlo Siani, în 2019, romanul Tutto sarà perfetto, în 2020 Inventario di un cuore in allarme și La donna degli alberi, iar în 2021 Il bosco di là, distins cu Premio Prata. Cărțile sale sunt traduse în 17 limbi.

Las mai jos alte fragmente din carte:

„Când ți se spune pentru prima oară că ești rău, atunci poți fi sigur că faci exact ceea ce trebuie, că ai în sfârșit grijă de tine.” (p. 53)

„Oamenii cred ce vor să creadă.” (p. 47)

„Și în timp ce Delphine încerca să răspundă la întrebările greu de înțeles ale Marinei, eu umpleam spațiul cu tăcere, pentru că eram mare și înțelesesem deja că frumusețea durează cât un apus de soare, iar a doua zi dimineața te trezești din nou cu normalitatea care te așteaptă în fața ușii și cu o amintire duioasă, care face ca normalitatea aceea să ți se pară și mai greu de suportat.” (p. 114)

„Era obsedată de a mulțumi, spunea întotdeauna că asta trebuia să fie credința, să fii recunoscător pentru ceea ce ai. E ceva simplu și minunat, repeta, să ai pe cineva căruia să-i mulțumești în fiecare zi.” (p. 114)

„Eu nu sunt în stare să vorbesc despre moarte. Atunci când sunt obligat s-o fac, încerc să mă învârt în jur sau spun ceva la limita gafei. Să nu iau lucrurile în serios e singurul meu scut, acea fortăreață pe care ți-o construiești atunci când ești copil cu pernele de pe canapea.” (p. 41)

„Milioane de ani au fost grozave în a-și construi carapacea pe care o duc cu ele și care le-a salvat de prădători, dar, cu timpul, găoacea care le apăra a devenit închisoarea lor; alte animale au continuat să evolueze, să se schimbe, ele însă au rămas așa, n-au progresat. Așa că numărul lor e în scădere și poate că într-o bună zi vor dispărea, pentru că n-au știut să se schimbe, n-au găsit forța să se despartă de găoacea lor. Să se îndepărteze de casă.” (pp. 189-190)

„E simplu trucul, comandante, iar tu nu l-ai înțeles niciodată: e suficient să ridici din umeri și să râzi ca să ții departe demonii.” (p.172)

„Ca să reușesc să uit zilele acelea nu, am șters din memorie și zilele lui da.” (p. 121)

„Timpul este carnivor (ca și florile acelea ciudate din junglă care, atunci când le atingi cu degetul, se închid și ți-l taie), dacă îi faci loc, îți ia totul. Am lăsat să treacă prea mult timp, ăsta-i adevărul.” (p. 119)

„Ți-ar fi însă de folos să te îndrăgostești din când în când… Ăsta e secretul: să te îndrăgostești mereu și încontinuu. Adolescența pare perioada cea mai lungă a vieții, pur și simpu pentru că e cea în care ne îndrăgostim mai mult. Iar îndrăgostirea dilată timpul. Ar trebui să reușim să menținem aceeași constanță toată viața, să ne îndrăgostim, de exemplu, în fiecare an, ni s-ar părea că trăim etern.” (p. 165)

„Citeam și nu mai auzeam nici măcar cântecul asurzitor al cicadelor și zumzetul bondarilor care veneau să se așeze pe bougainvillea îngrijită de comandant cu o dragoste pe care cine știe de unde o lua, o dragoste pe care nu i-o vedeai niciodată.” (p. 66)

„Sauna fusese mulți ani unul din jocurile noastre de vară preferate, practic așteptam ca mama să adoarmă ca să ne închidem în automobilul încins de soare de la două după-amiaza și să începem să transpirăm. După cinci minute eram uzi leoarcă, și atunci distracția era cine rezistă mai mult. Evident că întotdeauna câștigam eu. Nu după mult timp, Marina deschidea portiera și fugea. Iar eu mă simțeam un macho, în stare să suporte oboseala și greutățile fără să crâcnească.” (p. 65)

„Nu e natural să iubești un câine, se vâră din nou în vorbă tata, nu e natural să iubim pe cineva despre care știm că va muri înaintea noastră.” (p. 162)

Totul va fi perfect de Lorenzo Marone