Țipă cît poți de Moni Stănilă (fragment)

Să fi trecut vreo două săptămâni până ce Noua a ajuns în poieniţa rotundă a primelor pagini din Vechiul Testament. De data aceasta iepurii dormeau, oile se învârteau în inelul lor, iar Drei se căţăra prin copaci. Vorbea cu tot felul de fiinţe nevăzute de Noua.

Poieniţa era plină de flori de primăvară. De la ghiocei şi toporaşi până la floarea-Paştelui. Iar mirosul florilor se răspândea în fiecare ungher ca mirosul de pâine înainte de a fi scoasă din cuptor sau precum cel al porumbului fraged după ce a dat de minute bune în clocot. Iepurii, aşezaţi la distanţe egale unii de alţii, dormeau pe spate cu labele în sus. Câte unul se răsucea brusc, dar revenea la fel de rapid în poziţia nefirească de scaun răsturnat în mijlocul bucătăriei. Stejarii dimprejurul poieniţei aveau flori mari şi albe. Noua nu mai văzuse stejari în floare. În loc de stamine, pistiluri şi ce mai au florile în mijloc, în aceste flori cărnoase şi mari se vedeau ochi violeţi clipind uşor. În mijlocul poienii, înconjurat de armatele urecheate, ţesut din puf de păpădie, era un mic pavilion care sclipea sub greutatea stropilor de rouă. Lângă pavilion dormea adânc măgarul, scoţând nişte sforăieli atât de nefireşti, încât părea un uriaş sătul de fasoliţă.

Drei făcea gimnastică. Acum era la exerciţiul de paralele pe ramurile tinere ale stejarilor şi, la fiecare exerciţiu reuşit, striga plină de încântare: „Eu sunt Nadia Comăneci“. Oile o urmăreau cu atenţie printre frunze, iar calul îi răspundea cu un nechezat uşor.

Noua şi‑a dres glasul, după care, pe jumătate mieros, pe jumătate viclean, i‑a spus:

— Nu eşti Nadia, te‑am văzut matură. Eşti cam grasă şi bei vin de mure foarte mulţumită de tine.

Drei a făcut două rondoflicuri până la pământ, apoi a făcut o săritură, o roata ţiganului, lenta şi încă vreo trei figuri de gimnastică şi s‑a oprit în faţa Nouăi. Privind înainte spre nimic, cu ochii îngustaţi, a ridicat bărbia, şi‑a încordat spatele, apoi cu un gest rapid şi‑a înălţat şi braţele cât mai drept, cu palmele în exterior, şi şi‑a întins în faţă piciorul stâng (ca ele toate, era stângace), imitând nota de final a oricărei gimnaste serioase. Şi‑a întors faţa de la Noua şi s‑a îndreptat spre pavilionul pufos şi străveziu. Iepurii au sărit toţi pe labele din spate. Abia acum Noua a observat că iepurii erau monstruos de mari. Să fi avut un metru ridicaţi ca nişte statui oribile din ghips, cum sunt piticii şi berzele din grădinile de prost‑gust. Turma s‑a împărţit în două tabere ca să îi facă un drum drept tinerei. Noua a urmat‑o. Deşi i se părea înfricoşătoare acea armată de iepuri, care – cine ştie – or mai fi fost şi carnivori, Noua ştia un lucru: nu a venit până aici ca să se întoarcă fără nimic, fără să încerce măcar să o câştige pe Drei. Fata s‑a aşezat turceşte în pavilion pe un fel de jilţ, făcut la rândul lui din păpădie. Abia acum Noua a văzut că înaintea ei era acelaşi lighean verde.

Privind cu atenţie înspre lighean, a observat că apa reflecta imagini din întreaga pădure. Acum se arăta limpede pe suprafaţa apei un cârd de prepeliţe care făceau ouă pe pragul Unei. Iar Una, cântând Cămara Ta, Mântuitorul meu, le fierbea şi le vopsea în coajă de ceapă sălbatică.

Pizdeț de Alexandru Vakulovski (fragment)

Să beau o cafea, să‑mi fumez ţigara. În linişte. Cum mureau în România, Fane? Cum mureau cei care încurcau?

Păi, eu ştiu de câteva metode. 1. Erau întinşi pe beton, li se punea o blană pe spate şi dădeau cu barosul. Nu rămânea nici o urmă. Totul curat. Dup‑aia pacientul murea frumos într‑un spital din cauza plămânilor uscaţi, a diafragmei rupte. Tot auzeai: A fost om bun, săracul, dar a murit de plămâni. Oameni ce nu mai puteau respira acel aer. Oricum s‑ar fi înăduşit, nu? Oricum murim, nu? Mai dă‑mi un fum… a, ce bine e! Parcă aş zbura un pic, dar mi‑e lene. Să‑ţi mai povestesc? Eşti sadic? Noi oricum o să avem o altă moarte, de supradoză, de silă.

Şi 2. Sau cancer. Zicea cineva ceva aiurea şi imediat auzeai: A murit de cancer, săracul! Ajungea să te gândeşti la ce nu trebuia şi cancer, asta e, domnule, n‑ai ce‑i face. Într‑o săptămână aflai că ai cancer şi în aceeaşi săptămână mureai. Totul repede, nu aşa ca acuma, treci prin zeci de etape, aştepţi zeci de ani până mori, nu, atunci se murea repede, şi acum se moare repede, dar acum oarecum mai pe faţă, deşi nu ştii de mâna cui – pac! în cap un cartuş şi gata. Mori prost! Mai tragem un bulibuleator?

De ce nu, blea? Parcă‑ţi dă viaţă! Ţine!… la noi, în Sovieţkii Soiuz, aveau infarct. Când vorbea cineva prea mult sau ce nu trebuie. Ai noştri aveau inimă slabă. Sau mureau în accident. Dar în general trebuia o moarte naturală, ce nu vorbeşte omu’ înainte de moarte?

Ce tot ne gruzim cu chestii din astea? Hai să dansăm mai bine. Doar nu am curnit ca să ne gruzim. Ne‑om gruzi la athadneac, hai să ne pricalim. Cândva o să trebuiască să fim şi noi serioşi, îţi imaginezi? Să fim ca cretinii de babaci. Să ne curgă tot timpul mucii şi balele, să privim atent la semafor când trecem strada, până la urmă ştii cu ce vom fi răsplătiţi? Cu mijloace de transport gratuite. Ne vom plimba toată ziua prin trolee, autobuze, tramvaie şi vom discuta aşa între noi cât de pidari ni‑s copiii. Trebuie doar să ne încadrăm în societate, trebuie să ne jucăm rolurile până la capăt, crezi că te ţine mult să te droghezi aşa? Până la urmă tot alcoolici au să termine toţi, e permis de societate.

Ştii ce e interesant? Acum în fosta Uniune Sovietică se moare din cauza băuturii. Aproape nimeni nu mai are bani de vodcă, vin, alte băuturi normale. Beau tot ce găsesc, beau de crapă. De exemplu – spirt tehnic. Amestecat cu apă. Au senzaţii tari o perioadă, apoi pa! Şi nimeni nu se miră. Se aşteaptă la orice. Au trăit în cel mai puternic imperiu, au fost salvatorii rasei umane de câinii burghezi, ca să se trezească acum că nu‑s de fapt decât nişte nimicuri, căcat. Tot în ce credeau a început să pută, s‑a stricat. Unii au mers mai departe aşa, din inerţie. Şi‑au înnoit doar vocabularul, de fapt, au înlocuit nişte termeni – Lenin cu Eminescu sau Ştefan cel Mare, „cincinal“ cu „privatizare“, „comunism“ cu „postmodernism“ sau „naţionalism“ sau „sincronizare“. În rest, aceleaşi discursuri – dreptate, fraternitate, omenie, durerea poporului… căcat. O labă. Decât să‑i asculţi, mai bine te caci. Ceilalţi sunt alcoolicii, unii dintre ei sunt cretini care chiar au crezut în toate labele alea. Acum nu se mai orientează, sunt ca animalele care şi‑au pierdut stăpânul, nu ştiu în ce parte s‑o ia, sunt mangă, trăiesc pe Marte sau dracu’ ştie unde. Ăştia beau de crapă, beau de se pişă pe ei. Îşi vând mobila din apartamente, hainele, tot, pentru ceva băutură. Se transformă în nişte animale băloase, căcăcioase. Până la urmă spirtul ăla îi purifică, scăpăm de ei. Dar cu ceilalţi ce facem? Unde să‑i ducem?