Auzi vorbind multe limbi la o plimbare la pas prin Timișoara. Nu doar în aceste zile, când expoziția-eveniment Brâncuși a făcut să crească brusc densitatea populației, ci în mai tot timpul anului. Oraș de graniță, cu o poziție geografică care a favorizat dintotdeauna comerțul – nu întâmplător zeul comerțului, Hermes, este reprezentat în două locuri pe fațada clădirii care astăzi adăpostește Rectoratul Universității Politehnice – Timișoara a fost de-a lungul timpului refugiu sau casă primitoare pentru multe grupuri etnice, care au ajuns să conviețuiască și să creeze un climat cultural unic pentru România. Ieri, la unul dintre cele mai bune tururi ghidate la care am participat vreodată (căutați, întrebați de Ludovic Satmari, dacă ajungeți aici vreodată) cineva spunea că situația de aici seamănă cu cea din Brăila. Seamănă, dar nu prea, pentru că grupurile etnice care au conviețuit aici de-a lungul timpului sunt cu totul altele față de cele din zona Brăilei, iar ceea ce diferențiată definitiv cele două zone este realitatea de după granițe. Învecinarea cu fostul spațiu iugoslav schimbă definitiv viețile celor din Banat, iar Timișoara s-a dovedit în timp a fi nu doar loc de refugiu pentru cei veniți de oriunde din Europa (și din varii motive), ci un loc unde schimbul cultural poate deveni fertil și generator de noi dimensiuni culturale specifice. Straturile de locuire sunt vizibile pentru orice privitor, condiția este ca acesta să-ți plimbe ochii pe zidurile cetății Timișoarei; dar nu doar pe verticală trebuie să fie mișcarea capului vizitatorului, ci și pe orizontală, pentru că primele straturi sunt ascunse unei priviri neexperimentate, ele se află sub picioarele acestuia. Centrul orașului este o hartă desfășurată, un loc unde te plimbi în funcție de reperele așezate ici și colo, mărturiile fiind de multe feluri, de la cele arheologice, până la hărțile 3D proiectate special pentru a ajuta turistul curios să se orienteze mai ușor.
credit foto – Universitatea de Vest Timișoara
E greu să te plimbi printre turiștii curioși și să nu-ți fugă mintea la miturile urbane care încarcă zidurile cu semnificații nebănuite, după cum e greu să nu observi că eclectismul arhitectonic nu e atât de strident ca în alte orașe din România. Chiar dacă intervenția nefastă a „primului arhitect al României” a făcut ca în vecinătatea Operei să avem câteva construcții socialiste hidoase, în ansamblu centrul civic al capitalei culturale a anului 2023 să fie unul prin care să-ți dorești să te plimbi. Întâmplarea face ca seara zilei să o închei cu o conferință dedicată tot miturilor, iar ceea ce Pascal Bruckner a numit simplu Europa a iubit prea mult basmele s-a transformat într-una din cele mai concentrate conferințe la care am participat în ultimul timp. Debutul anului universitar la Timișoara a fost transformat într-un excelent prilej pentru a-l aduce la Timișoara pe celebrul romancier și eseist francez, cu această ocazie Universitatea de Vest conferindu-i acestuia titlul de Doctor Honoris Causa. Conferința susținută în sala Teatrului Național Mihai Eminescu face parte dintr-un ciclu de conferințe culturale inițiat de profesorul universitar Mircea Mihăieș, un proiect cultural de anvergură și cu o înaltă ținută academică, dacă ne uităm pe lista conferențiarilor de până acum.
credit foto – Universitatea de Vest Timișoara
Pascal Bruckner e o voce a Europei, rațională și lipsită de cinism, o combinație destul de rar întâlnită în ultimele decenii. Chiar dacă, pe alocuri, gazda evenimentului (Vasile Popovici) a părut depășită de personalitatea invitatului, conferința s-a dovedit a fi un dialog al ideilor. Excursul scriitorului francez, gândit atent în jurul ideii de mit – mitul conflictului/războiului, cu multiplele sale percepții culturale și modificat profund de succesiunea de evenimente istorice la care europenii au fost nevoiți să ia parte sau în care au fost implicați – mi-a adus aminte de un altul, ascultat la FILIT în 2022, mă refer la dialogul lui Boualem Sansal cu jurnalista Magda Grădinaru. Dacă atunci seara s-a dovedit a fi un eșec total, pentru că ideile s-au polarizat în jurul personalității și subiectivismului (justificabil până la un punct) scriitorului de origine algeriană, de această dată n-a fost cazul. Pascal Bruckner și-a gândit atent expozeul, s-a documentat și a adus la un numitor comun date istorice, evenimente și personalitățile istorice care le-au făcut posibile, astfel încât știrile momentului s-au strecurat subtil între evocările unor filosofi ai istoriei sau președinți de state care prin deciziile lor au schimbat cursul istoriei. Mie mi s-a părut firesc ca miezul discuției să fie conflictul ucrainean și chiar dacă au fost oameni în sală care au fost dezamăgiți tocmai pentru că s-a vorbit despre război, rămân la convingerea că ceea ce am auzit ieri seară a fost cum, dar mai ales ce trebuie. fundamentarea propriilor idei a fost o demonstrație aplicată de discurs academic. Da, războiul din Ucraina va fi de durată, dar ca să ajungi să afirmi asta fără să pari hazardat sau amator de atenție cu orice preț trebuie să faci un mic ocol prin istoria ultimului secol. Ceea ce a și făcut Pascal Bruckner. O analiză comparativă a ideii de conflict armat și a felului cum s-a schimbat percepția europeanului vizavi de ideea de război, una care astăzi este dependentă total de politicile și alianțele internaționale ale marilor state ale lumii. Franța este una din marile puteri ale lumii și chiar dacă Macron nu este președintele perfect (excelent portretul făcut acestuia de conferențiar pe finalul serii) deciziile antecesorilor acestuia n-au cum să fie ignorate atunci când vrem să facem o analiză pertinentă a unui război, dar mai cu seamă atunci când vrem să facem predicții.
credit foto – Universitatea de Vest Timișoara
Pascal Bruckner și-a gândit discursul special pentru publicul timișorean, am avut confirmarea în multe momente ale serii, dar cel mai sensibil din acest punct de vedere a fost cel în care a pomenit numele lui Paul Celan. Versul din Fuga morții adaptat realității momentului n-avea cum să mă lase indiferentă (sunt convinsă că nu doar pe mine), fie și pentru că destinul lui Celan capătă valoare de simbol atunci când vorbim despre mituri, lupta dintre bine și rău și cauze pierdute. Da, Europa a iubit prea mult basmele, doar așa se explică eșecul ideii de pace eternă, o idee în numele căreia s-a construit UE și alte câteva alianțe politice și/sau militare. Faptul că astăzi vorbim despre victimele războiului fără să ne gândim prea mult la faptul că am fi putut fi noi în locul lor mă duce cu gândul la finalul conferinței, unul în cheie optimistă, nu pentru că Bruckner ar fi un exaltat, ci pentru că luciditatea îl împiedică că elaboreze scenarii ignorând instinctul de supraviețuire al omenirii. Trăim în epoca negocierilor (de orice fel), Putin nu va fi veșnic, ceea ce contează este ce va face Rusia după ce Putin nu va mai fi, ce știm că e că niciodată nu va fi democratică.
credit foto – Universitatea de Vest Timișoara
O conferință susținută de Pascal Bruckner aflat într-un vârf de formă intelectuală, eu așa l-am perceput. Cu o minte mobilă și foarte atent la nuanțe, deloc concesiv în ceea ce privește propriile convingeri, care se ține departe de orice predicție hazardantă, Bruckner mi-a arătat că încă nu e totul pierdut în ceea ce privește bătălia ideilor. Mitul care iese învingător din celebra bătălie dintre bine și rău – un conflict de idei aduce întotdeauna ceva bun, fie și doar un plus de cunoaștere.
