Încă de la debutul seriei de evenimente culturale reunite sub titulatura Timișoara 2023 – Capitală Culturală expoziția Brâncuși a fost anunțată ca fiind unul dintre evenimentele centrale ale proiectului cultural menit să pună în valoarea patrimoniul local, dar și să crească cotele turismului cultural. Un artist nedreptățit de statul român, care și-a trăit cea mai mare parte a vieții la Paris, fără să renunțe la identitatea națională care l-a definit ca personalitate și care i-a amprentat ireversibil procesul artistic. Brâncuși ar fi meritat mult mai multe expoziții-eveniment, mult mai multe evenimente generate de valoarea intrinsecă a creațiilor sale – conferințe, dezbateri, propuneri de cursuri opționale pentru studenți sau elevi etc. Dacă ne aducem aminte de încercarea eșuată a statului român de a plăti prin intermediul unei campanii de donații publice una dintre cele mai celebre și valoroase sculpturi ale sale – Cumințenia pământului lipsește din expoziție tocmai pentru că popularitatea ei este legată de eșecul lamentabil al statului român – atunci nu ne mai miră faptul că Brâncuși este amintit de cele mai multe ori doar ca exemplu sugestiv în diverse contexte academice și rămâne în continuare mult prea puțin cunoscut de români. Chiar dacă există câteva opere ale artistului în colecțiile a cel puțin două muzee din țară, cel de la Craiova și MNAR, opera brâncușiană rămâne într-un con de umbră pentru contemporanii români.
Fiindcă am adus aminte de conul de umbră, pentru mine rămâne inexplicabil conceptul expozițional. Folosindu-se de același spațiu în care a fost găzduită expoziția Victor Brauner, echipa curatorială a optat de această dată pentru un negru profund, ceea ce pe mine m-a blocat încă de la primii pași în expoziție. Chiar dacă văzusem câteva fotografii înainte, tot n-am fost pregătită pentru ceea ce urma să văd. Un spațiu amputat de două din caracteristicile esențiale pentru opera brâncușiană – mișcarea și evoluția. Gândită didacticist, cu foarte multă și mult prea vizibilă informație pe pereți (senzația este generată de acel negru omniprezent și imposibil de ignorat), care forțează vizitatorii să rămâne pe loc în anumite puncte din sălile expoziției, expoziția se transformă încă de la bun început dintr-un periplu într-un univers fascinant într-o cursă cu obstacole, sau, dacă vreți, într-o excursie cu popasuri. Fotografiile și documentele expuse – cele care contribuie în mod esențial al atingerea cifrei de 100 de lucrări expuse – se cer privite de aproape, la unele nici nu ai cum să vezi prea bine scrisul, pentru că lumina spoturilor este absorbită total de negrul pereților. Mă așteptam de la o expoziție-eveniment realizată în secolul XXI să fie pusă sub semnul stilizării, al mișcării și mobilității, elemente care, de altfel, definesc și individualizează opera brâncușiană. Am avut parte în schimb de foarte multă informație, expusă agresiv, astfel încât am ieșit din ultima sală cu senzația că cineva a plecat de la ideea că toți vizitatorii fac parte din categoria celor care nu știu cât de mare/important este Brâncuși.
Cele 22 de sculpturi realizate de Brâncuși în diferitele perioade ale vieții sale artistice sunt așezate cronologic; nu e tocmai rea ideea, deși această abordare nu pune deloc în evidență profunzimea gândirii artistului și preocuparea continuă a acestuia de a epuiza o idee, de a valoriza cât mai mult posibil o idee, un gând, o metaforă, un mit, o mișcare etc. Senzația aceasta de abordare didacticistă nu m-a părăsit cât timp am fost în expoziție, chiar dacă la câteva piese am rămas în admirație profundă, momente bune reușind să fac abstracție de lumea din jur care fotografie compulsiv; mi-a fost imposibil să ignor un cuplu mamă-copil, mama uitându-se doar piesele cele mai cunoscute, în timp ce copilul fotografia tot, dar tot, fără nici cea mai mică preocupare pentru a vedea ceea ce poza. Impresionant ansamblul funerar cu care se deschide expoziția (aflat în colecția MNAR), dar ceea ce urmează te copleșește efectiv. Sărutul, cu brațele prinse într-o îmbrățișare eternă, degetele de la care nu mi-am putut lua ochii, tocmai pentru că erau într-o eternă pauză de mișcare, erau așezate în veșnicie. Capul de copil, unde impresionant este raportul dintre culoare și dimensiune, forma născându-se din această combinație și dând senzația de imponderabilitate a gingășiei și candorii – starea de grație pierdută definitiv astăzi. Ovoidele perfecte, în jurul cărora m-am învârtit până m-au lovit alți vizitatori, hipnotice în perfecțiunea obținută din obsesia pentru formă a lui Brâncuși. Muzele, cărora le sunt dedicate o sală din expoziție, prilej pentru vizitatori să facă cunoștință cu Domnișoara Pogany, perfectă. Pur și simplu perfectă îmbinarea dintre forma alungită a mâinilor, ochii mari, care par că te țintuiesc și proporțiilor formelor anatomice. Gât alungit, mâini fine și grațioase, senzualitatea unui chip pe care n-ai cum să-l uiți, ce să-ți dorești mai mult de la o sculptură? Peștele și Măiastra rămân pentru mine elementele centrale ale expoziției, două piese pentru care am iertat toate neajunsurile expoziției și pentru care merită să veniți la Timișoara de mai multe ori.
Nu-mi propun niciodată să vorbesc despre o lucrare artistică ca și cum ar fi un text scris. Dincolo de faptul că fiecare privire încarcă lucrarea în cauză cu multiple semnificații rămân în discuție experiența personală și așteptările privitorului, cele care transformă „obiectul” în „operă de artă”. Cu atât mai mult la Brâncuși nu se poate vorbi despre o decodare definitivă a semnificațiilor și valorii intrinseci a lucrărilor sale. Toate lucrările care fac parte din expoziția Brâncuși. Surse românești și perspective universale sunt inestimabile din punct de vedere artistic și chiar dacă există un preț al acestora stabilit de casele de licitații, în realitate ele nu vor putea fi vândute niciodată la adevărata valoare. Fie și pentru că această valoare decurge direct din ceea ce fiecare privitor adaugă sub formă de strat invizibil, exterior, privirea fiind extrem de importantă pentru Brâncuși, la fel de importantă ca mișcarea. Mi-am dat seama de acest lucru când mă învârteam, la propriu, în jurul Sărutului, moment în care am realizat că prea puțin conta reunirea buzelor, fascinația pentru îmbrățișare mutând accentul pe nevoia de imponderabilitate; imponderabilitatea devine astfel trăsătură definitorie pentru cea mai simplă dovadă de iubire, sărutul.
Am ieșit din expoziție cu dorința de a reveni într-un moment mai puțin aglomerat. La o a doua vizitare mă pot concentra mai bine pe anumite detalii și pot rămâne minute multe să admir doar anumite piese. Brâncuși și întâlnirea cu opera sa, cel mai bun motiv pentru o viitoare vizită la Timișoara.
***
Expoziția „Brâncuși: Surse românești și perspective universale” este organizată de către Muzeul Național de Artă Timișoara, Fundația Art Encounters și Institutul Francez din România, fiind finanțată de Consiliul Judeţean Timiş.
Organizată de Muzeul Național de Artă din Timișoara, Fundația Art Encounters și Institutul Francez din România, finanțată de Consiliul Județean Timiș și susținută de o serie de sponsori importanți, expoziția găzduită de MNArT va aduce în atenția publicului diferite etape ale parcursului artistic al lui Constantin Brâncuși.
Curatoriată de Doina Lemny, reputată expertă în viața și opera părintelui sculpturii moderne, expoziția beneficiază de împrumuturi excepționale de la Centre Pompidou din Paris, Tate din Londra, Fundația Guggenheim din Veneția, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul de Artă Craiova, precum și din câteva colecții particulare. În dialog cu sculpturile expuse se va afla și o inedită selecție de fotografii, alături de fragmente filmate de Brâncuși însuși. În total, 100 de opere ale lui Constantin Brâncuși, dublate de un Catalog comprehensiv îngrijit de către curatoare.
În contextul programului „Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii”, această expoziție este o ocazie unică de a descoperi și admira operele unui artist universal care a purtat cu sine, în permanență, moștenirea culturală a țării sale. În acest sens, „Brâncuși: surse românești și perspective universale” reprezintă și o binemeritată întoarcere a lui Brâncuși în patria sa de origine.
