„Din studenţie am rămas cu gustul amar al tinereţii risipite – am realizat-o chiar atunci.”
Răzvan Petrescu este unul dintre cei mai buni scriitori de proză scurtă pe care l-a dat literatura română. Tocmai a luat Premiului Național de Proză „Ziarul de Iaşi“ pentru volumul „Mandarina”, apărut la Editura Curtea Veche.
Miecuri 16 mai, ora 19.00 îl am invitat în cadrul proiectului „Literatura la zi” (Londophnone – str.Zalomit 2). Înainte de întîlnire am avut o discuţie telegrafică cu Răzvan Petrescu.
Gala Premiilor „Observator Cultural” 2018
Dragă Răzvan Petrescu nu ştiu prea multe despre copilăria ta. Unde a avut loc şi ce-ţi aminteşti?
Copilăria mi s-a desfăşurat în trei oraşe, pentru că tata, medic, a fost trimis la ţară, acolo nu i-a plăcut şi s-a tot mutat cu serviciul. Din Focşani ţin minte casa, era mare şi avea un pod suspect, cinematograful în care am văzut primele filme, de război, sovietice, se întrerupeau la mijloc ca să se schimbe bobina şi să fumeze tata, a urmat Galaţi, unde am făcut clasa întîi care m-a umplut de scîrbă de viaţă, noroc că blocul era în formă de L, deci m-am îndrăgostit năprasnic de-o fetiţă cu rochiţă roşie, apoi am revenit în Bucureştiul unde fusesem conceput, în casa bunicului din Piaţa Unirii. De-aici a trebuit să ne mutăm în alt bloc, se numea 50, avea în sfîrşit zece etaje, şi era amplasat pe Drumul Murgului, aşa că iar m-am îndrăgostit, în mod implauzibil de altă fată.
Îţi aduci aminte primele lecturi? Care au fost ele?
Nu-mi mai aduc aminte chiar primele lecturi pentru c-am citit atît de mult, încît mi se amestecă toate cărţile-n cap. Pot doar presupune că, pe la 6, 8 ani citeam o grămadă de basme, după care au urmat cărţi poliţiste, Jules Verne m-a enervat, nu şi Quo Vadis al lui Sienkiewicz, atunci mi-am confecţionat prima spadă.
Ţi-a plăcut şcoala? Că mie mi-a plăcut mult.
Am urît şcoala din răsputeri, şi generala şi liceul, faptul că am fost silit să stau într-o bancă ca un dobitoc timp de 12 ani mi se părea inuman, la fel mi se pare şi acum. Ca să nu mai amintesc de faptul că trebuia să învăţ la tot felul de materii din care n-am rămas cu nimic, însă păstrez carnetele – am luat aproape numai zece, am fost un copil chinuit. Liceul 43 din Balta Albă se bucura de ce detestam: o cotă extremă de severitate. De-aia l-am citit pe Dickens cu atîta drag, mă regăseam, şi, regăsit fiind, am fost de multe ori pedepsit, ba că fumam, ba că încercam să port părul un pic mai lung, ba că-i spuneam profesorului de matematică ce materie inutilă predă etc. Un an întreg am umblat cu Plumb în buzunarul uniformei – uniforma fiind pedeapsa maximă pentru copiii liberi.
Spune-mi, te rog, care erau lecturile din liceu şi ce muzică ascultai?
În clasa a noua, cel mai bun prieten al meu mi-a dat să citesc Călătorie la capătul nopţii şi cartea asta m-a făcut să nu mai revin niciodată la romanele istorice, de aventuri ori poliţiste. Au urmat imediat ruşii, Dostoievski – l-am citit pe nerăsuflate –, Tolstoi (nu ştiu de ce nu mi-a plăcut), Cehov – ăsta m-a făcut praf. Şi-am căutat şi am găsit alţii, i-am citit, dar important e c-am dat de Flaubert. Şi, foarte repede, de Virgina Woolf şi Joyce.
Nu mai ascultam nimic la radio, pentru că după tezele nenorocitului de Ceauşescu nu se mai dădea decît muzică românească, or, asta nu mi-a plăcut niciodată. În şcoală descoperisem Guess Who, Creedence, Elvis şi Beetles, acum, că tăcuseră pe unde, am intrat într-un grup de băieţi care primeau discuri din afară, primul astfel de disc, un single, a fost cu Led Zeppelin, pe faţa A era „Immigrant Song”, pe cealaltă, „Hey, Hey What Can I Do” – piesă fabuloasă, din păcate neinclusă pe nici un LP de-al lor, am auzit cum sună muzica adevărată, aşa c-a urmat în întregime irepetabilul rock al anilor ’70, cu vîrful numit Hendrix. În paralel, începusem să ascult Vivaldi şi Chopin, şi, în clasa a XI-a, am descoperit jazzul, în chip fericit a fost o culme a lui, Oscar Peterson. De atunci, n-am mai părăsit aceste trei zone muzicale, şi tot călătoresc prin ele ajungînd mereu la Bach.
Îţi mai duci aminte de prima iubire? I-ai scris poezii?
Prima iubire, exceptîndu-le pe cele două precoce, se numea Sanda, era în clasa a IX, ca şi mine, dar la Cantemir. Avea un păr extraordinar, arămiu, îi cădea în valuri pe sînii în formă de bărcuţă, i-am scris poezii cu creionul şi, cînd le-am recitit, la finalul iubirii mele imense (de aproape trei luni), mi s-a făcut tare ruşine şi mi-am jurat că nu voi mai compune niciodată versuri, nu mi-am încălcat promisiunea. Într-a X-a m-am îndrăgostit brutal de cea mai frumoasă fată cu putinţă şi fiindcă era la Mihai Viteazul am vrut s-o iau de nevastă, noroc că splendoarea ei de a cărei inocenţă eram convins atrăgea şi alţi băieţi, pe care eu nu-i vedeam, mi-a deschis ochii un prieten, cel cu călătoria la capătul nopţii.
Apropo, ce facultate ai făcut? Cum a fost studenţia pentru tine? A rămas ceva din ea?
Am făcut medicina. Nu mi-a plăcut decît fiziologia, din vreo 50 de materii. Era firesc ca anii ăia să fie tot un chin, precum cei de şcoală, am încercat să-l reduc îndrăgostindu-mă cît mai des, apoi la extrem, drept pentru care am chiulit de la cursuri cît am putut ca să învăţ cu mai mult spor anatomia pe viu, la mine-acasă, împreună cu fetele care, deşi socialiste, erau foarte tandre, foarte curioase, uluitor de dornice de învăţătură. Altfel, nu m-am dus la petreceri mediciniste, deoarece aveam colegi sobri. Am dat eu petreceri, care n-au fost deloc sobre, dacă te gîndeşti că le mai şi cîntam la chitară printre zeci de sticle de vodcă rusească sau Wiborowa.
Din studenţie am rămas cu gustul amar al tinereţii risipite – am realizat-o chiar atunci.
Cînd te-ai hotărît să scrii şi cu ce ai debutat?
Am început să scriu pe la 13, 14 de ani, erau ilustrate – făceam ciorne pentru patru, cinci rînduri, căci încercam, practic, să povestesc inteligent şi cu haz foarte mici întîmplări, treptat astea s-au metamorfozat în istorioare sumbre, pentru că aşa era ne viaţa, şi ele au început să capete consistenţă, să se mărească, şi, după ce am avut confirmarea că-s bune la 26 de ani dată de profesorul Mircea Martin, să-mi răpească liniştea dîndu-mi un scop în viaţă. Singurul.
Am debutat într-un volum colectiv, la Cartea Românească; se numea, ermetic, Debut ’86.
De ce ai rămas la proză scurtă, acest gen puţin cam damnat la noi?
Am rămas aici pentru că romanul nici nu mă provoacă la fel cum o face proza scurtă – cel mai dificil gen literar, după Truman Capote. Pur şi simplu nu-mi place să scriu roman – am încercat, şi m-am plictisit teribil după 40 de pagini, am şi obosit, le-am aruncat. În schimb, îmi place la nebunie să citesc romane bune.
Care sînt scriitorii de proză scurtă care-ţi plac?
JD Salinger, Cehov, Cortázar, Donald Barthelme, Dino Buzzati, Guy Davenport, Raymond Carver, Márquez, Lydia Davis şi, mai nou, George Saunders. Mai sînt şi alţii.
