Îmi plac debuturile literare și cu atât mai mult când aparțin unor scriitori aflați la prima tinerețe. Nu le citesc cărțile cu pasiunea autodistructivă de a căuta greșelile și erorile de construcție, ci cu dorința nemărturisită de a găsi ceva nou, fie și doar la nivel de intenție. Încerc să observ dacă au potențial, dacă au rădăcini de unde își pot trage seva (creatoare) etc. Mă bucur cu fiecare nouă confirmare a debutului și de multe ori (în ultimii ani) fac cumva să și ajungă la ei gândul meu.
Emanuela Iurkin și Câinele de bronz (carte apărută la Editura Cartier) mi-au suscitat atenția din cel puțin două motive: primul este cel enunțat mai sus – carte de debut -, iar al doilea motiv rezidă în recomandarea făcută de una dintre scriitoarele foarte dragi mie. Așa se face că la FILIT 2019 am stat de vorbă despre carte, în primul rând, dar și despre multe altele. Rugămintea mea este să luați acest interviu ca pe un îndemn la lectură, m-aș bucura să aflu că i-ați cumpărat cartea și că i le așteptați deja pe cele nescrise încă.
Așa cum ziceam, mie mi-a stârnit curiozitatea Câinele de bronz pentru că văzusem o discuție pe Facebook unde eu am întrebat ceva legat de carte, iar urmarea a fost că Tatiana Țîbuleac mi-a scris personal „Eu o recomand și chiar ți-i dau dacă o cauți.” Spre deosebire de tagma scriitoricească din România, voi, basarabenii, sunteți un pic mai uniți. Mă bucur să văd cum se ridică și nouă generație, ceea ce îmi confirmă faptul că în continuare aveți destul de multe surse de inspirație. Așa că, hai să vedem, cum a ajuns Câinele de bronz în faza tipărită și de unde inspirația?
Unii au spus despre noi la Chișinău că suntem în gașcă și pe alocuri unii au spus că e ofensator, că nu prea e ok, dar mă rog. Eu am mers și la atelierul lui Dumitru Crudu, de la Biblioteca Hașdeu, cred că din 2007. Pe urmă mergeam la cenaclul lui Moni Stănilă, dar scriam pentru mine mai mult.
Și Moni te-a încurajat?
Am citit de câteva ori la Republica.
Cenaclurile mie mi se par a fi o sursă de creativitate, de stimulare a creativității și nu neapărat pentru că vrei să ajungi profesionist, scriitor cu acte în regulă, ci pentru că efectiv îți exersezi creativitatea acolo.
Da, și primești și recomandări de lectură foarte bune, liste întregi. Mi-amintesc că în 2007, Dumitru [Crudu] chiar ne aducea liste întregi.
Aveam și un blog în perioada de până la ´89. Prima dată am apărut în antologii, în 2013, în Autobuzul 100, la Editura Cartier; pe urmă în 2015, am scris pentru o antologie de proză scurtă care a apărut la Editura Artă și Știință, un proiect comun. După acel moment, eram într-o seară la Biblioteca din Centru a Editurii Cartier, și la o lansare – își lansa Vasile Beșleagă Scrisori pentru tata – stăteam la rând pentru un autograf, când s-a apropiat de mine Bianca Ariton, care mi-a zis „Ți-am citit niște texte! Am auzit că lucrezi, dacă ai ceva cât de cât închegat, dă-mi să văd”. A mai durat un pic, câteva luni, după care i-am trimis textul și a zis „Bine, pot să-ți mai recomand ceva, o autoare cu care cred că ești pe aceeași lungime de undă!” și mi-a recomandat Patimile după G.H. de Clarice Lispector, o carte care, într-adevăr, m-a înhățat de gât!
Te-a determinat să și continui, dar ți-a dat și scânteia necesară.
M-a ajutat să rotunjesc textul. Eu scriam pentru mine doar, de prin 2011 a început o perioadă în care simțeam că-mi scăpau toate din mână, era cam dificil pentru mine și mă tot întrebam… O perioadă mai grea și mai întunecată și în viața personală și eu scriam pentru că mi se părea că așa înțeleg mai bine ce mi se întâmplă, înțeleg de ce reacționez într-un anumit mod, de ce mă comport așa, de ce de fiecare dată am aceleași reacții compulsive – de a mă ascunde.
Te ascunzi în spatele scriiturii?
Da, și în general fug de oameni, de comunicare, chestii de genul ăsta. Încercam să înțeleg ce nu e ok cu mine și când gândești lucrurile astea, gândurile zboară, dar când scrii reușești parcă mai bine și mai ușor să-ți faci ordine.
Și a mai fost ceva: în 2013, Dumitru Crudu (la ora aceea era director la Biblioteca Hașdeu, a organizat un workshop de o săptămână cu Julia Schoch, o scriitoare din Germania care mai fusese în Moldova și cu care am lucrat timp o săptămână pe proză scurtă; din acest proiect a rezultat antologia Autobuzul 100, volum apărut la Editura Cartier. Abia atunci eu am început să mă iau în serios, am început să gândesc că s-ar putea să-mi reușească.
Deci proză scurtă sau roman, altceva nu? Poezie sau dramaturgie nu. Tce te vezi scriind în continuare?
Proză scurtă sau roman, dramaturgie a fost în 2007, dar a fost mai mult un fel de „Hai să încerc și eu!”.
Cum stă dramaturgia acum în Basarabia, întreb pentru că eu nu știu, se scrie dramaturgie contemporană, se joacă?
Se joacă. A fost acum un festival al teatrelor și au fost foarte multe spectacole; din ce am văzut eu, ce mi-a plăcut foarte mult a fost Dansul Delhi de Ivan Vîrîpaev, în regia lui Radu Afrim. Dintre ai noștri, îmi place foarte mult cum scrie Olga Macrinici.
Cine sunt scriitorii care te-au influențat?
Sunt foarte mulți, nu știu dacă o să-i pot enumera pe toți. Dar îmi place foarte mult Juan Gabriel Vásquez, noul Marquez, cum e numit el. Cred că cel mai mult m-a impresionat prima lui traducere în limba română, realizată de Marin Malaicu-Hondrari, Zgomotul lucrurilor în cădere.
Pe urmă, Herta Müller, cred că am mai zis undeva că dacă mi-ați da un text, un fragment, aș putea să-mi dau seama că e pana ei. Îmi place și Michel Houellebecq.
Interesant, chiar și după ultimul lui roman, atât e controversat?
Da, da, mie Serotonina mi-a plăcut foarte mult. De regulă zic „Azi e vineri, am un week-end înainte și o dau gata!”. Dar n-a fost cazul Serotoninei, nu puteam mai mult de 20 de pagini pe zi, pentru mine, care citesc foarte mult, era foarte greu. Mă înhățase de gât!
Dar din literatura rusă ce îți place?
Tatiana Tolstoia îmi place foarte mult, mai ales Lumi ușoare, care n-a fost tradus în română. E o carte despre șederea ei în America, a stat acolo cam 10 ani, prin anii ´90, când ea a plecat să profeseze la un colegiu, să predea creating writing și literatură. Și această carte este despre șederea ei în America, e o carte minunată, dar din păcate doar în rusă.
Îseamnă că ar trebui tradusă. Nu te tentează să traduci?
Din rusă? Poate că da.
Ar fi interesantă o experiență.
Aș încerca s-o fac doar pentru mine și după aceea să dau textul cuiva care se pricepe, ca să-mi spună cum mi-a ieșit.
E un exercițiu stilistic care la un moment dat cred că ar fi interesant.
Și Ulițkaia îmi place foarte mult. Dar la Tolstoia urmăresc foarte mult pe youtube lecțiile ei publice, mi se pare că este cu adevărat o profesoară, un om care vorbește atât de frumos, atât de explicit despre literatură, e un om minunat.
Am avut șansa să stau de vorbă cu Guzel Iahina și Evgheni Vodolazkin, doi scriitori care mi se par foarte buni și care fac parte (oarecum) din noua generație, deși niciunul nu mai e la prima tinerețe; dar sunt scriitori care au ales o cale foarte dificilă, aceea de a se desprinde de marea literatură rusă. Chiar dacă Vodolazkin a declarat că el are admirație profundă pentru Dostoievski și Tolstoi și toți ceilalți mari scriitori ruși, uite că au avut curajul să meargă pe drumul lor și să scrie despre situații și întâmplări foarte dure, locuri cum este Siberia în cazul Iahina, sau să se joace cu alternanța/ambivalența între timpuri și specularea timpului istoric; sunt niște lucruri care individualizează foarte mult în ceea ce înseamnă literatură contemporană. Observ această trăsătură și la voi, la basarabeni (eu prefer varianta „basarabeni”).
Fiindcă veni vorba de voi, mă uitam și la generația Tatianei Țîbuleac; sunt foarte mulți scriitori care confirmă și reconfirmă, își asumă realitatea. Cu toții sunteți foarte ancorați în realitate. Dar mai există o parte dintre voi, și aici chiar sunt curioasă să văd cum sunt ei percepuți, sunt foarte mulți dintre voi care sunt plecați în afară, în diaspora, cum este Tatiana Țîbuleac, Vitalie Vloc și mai sunt, care stau în alt țări ale Europei, cum sunt percepuți ei? Ei scriu, totuși, fără să se rupă de rădăcini.
Ei sunt percepuți ca parte din „ai noștri”, de parcă ar fi acasă. Cred că e un mare plus pentru noi că ei sunt în afară, sunt ca niște mici ambasadori, ca niște mici legături cu exteriorul.
Tot la Cartier este de găsit și Vladimir Lorcenkov, care acum e în Canada; cred că satira din cartea tradusă (Acolo unde curg râuri de lapte și miere) a contribuit în mod esențial la descoperirea lui de către cititori. Înainte de această traducere el era practic un anonim în Moldova, de-abia după ce a plecat a început să fie cunoscut.
Aceasta este o altă tragedie. Foarte mulți dintre basarabeni au ales calea exilului și de-abia după aceea au putut să fie recunoscuți acasă. Frații Vakulovski – Alexandru care a rămas în Basarabia și Mihai care e stabilit la Brașov – sunt, iarăși, niște scriitori foarte bine ancorați și care și-au confirmat valoarea. Moni Stănilă este un alt nume de neegalat. Care este relația voastră cu vechile generații?
Cu cei de la Uniunea Scriitorilor… Vladimir Beșleagă este foarte ok. Sunt câteva nume sonore care nu sunt membri ai Uniunii și sunt foarte ok cu asta și e minunat. Alții, tineri, sunt membri ai Uniunii. Dar știu că Ion Buzu, de exemplu, a refuzat să intre în Uniune după cartea de debut din 2013, pare-mi-se. Relațiile nu sunt foarte apropiate, poate cu mici excepții.
Resimțiți ruptura ca fiind ceva negativ? V-ați dori un dialog cu ei?
Da, cred că da.
Chiar dacă spiritul de frondă vă caracterizează. Eu găsesc în continuare la vechile generații (și nu numai în Basarabia, ci și la cele din România) foarte mult manierism, un pic prea mult pentru gusturile mele, pe când noile generații sunt foarte ancorați în realitate și preiau toate subiectele care ard și le convertesc într-o literatură de foarte bună calitate. Asta este o caracteristică a tinerei generații, pe cei care sunt mai în vârstă nu-i mai văd atât de capabili de astfel de lucruri, sau dacă încearcă, atunci o fac la modul stângaci, ceea ce nu e neapărat în avantajul lor.
Care-ți sunt sursele de inspirație? Am văzut că ai urmat Liceul de Artă.
Da.
Și de ce nu ai continuat?
Nu știu, am zis c-o las așa, mai pentru suflet, mai pentru culise, ca un fel de terapie. Eu am urmat pictură; specializarea mea era predarea în școală a artei plastice și a desenului. Am și profesat, am făcut voluntariat la un centru de copii refugiați din Groznîi (Cecenia); am lucrat acolo (eram încă studentă) și-mi amintesc că toți copiii desenau tancuri și case incendiate, era foarte prezentă trauma asta. Și la Muzeul Național de Artă, unde lucrez acum, m-am ocupat și de asta.
A, deci tu ești angajata muzeului.
Da, da. M -am angajat, după o perioadă am plecat, dar m-am reangajat. Dar prima oară când am lucrat, în primul interval am lucrat cu copii, la departamentul Relații cu publicul, adică am rămas atașată de ei. Deci am lucrat și în domeniul ăsta un pic, dar acum sunt la fonduri, o altă secție a muzeului.
„Sursele mele de inspirație? Realitatea, realitatea de la Chișinău, din Republica Moldova, dar poate că și cea din lecturi.”
Călătorești? Îți place să călătorești?
Mai mult mental. Îmi place să călătoresc, dar mi-e frică să călătoresc, cred că nu m-aș aventura să călătoresc singură. Sunt un om foarte fricos, prin cărți călătoresc mai mult, citind.
Deci cartea, scriitura, literatura e poarta ta către lume.
Da, da! Nu știu, poate să mă inspire ceva auzit la colț de stradă, un dialog în transportul public, ceva, o secvență, toate lucrurile astea le adun, uneori le și notez. Și atunci când mi se pare că e pană de curent, revin acolo și pescuiesc câte ceva. Am și un jurnal în care scriu aproape zilnic.
Te gândești să publici jurnalul sau scrii doar pentru tine?
Nu, e pentru mine.
Deci e mai mult un exercițiu de introspecție. Știu că sunt mulți scriitori care își refuză acest exercițiu, la modul conștient și voit, alții o fac, dar n-o fac tocmai constant. MirceaCărtărescu a făcut-o întotdeauna sub formă de literatură, dar da, e și asta o opțiune.
Cu jurnalul e o poveste așa, mai veche. Mama mea scria jurnal începând din clasa a opta. Ascultase ea la radio ceva, era în perioada sovietică, și s-a apucat de scris jurnal. Cred că ultimele pagini le-a scris înainte de a mă naște eu. După divorț, viața nu-i mai dădea răgaz și n-a mai continuat. Când eu eram în clasa a cincea, mama mi-a zis „Uite, eu am scris un jurnal, când o să ai vârsta la care eu am scris primele pagini o să ți-l dau.” După aceea, mama mea a început să plece tot mai des, lucra la Moscova și era tot mai absentă. La început 3 luni, pe urmă jumătate de an, pe urmă s-a schimbat acolo regimul de ședere, care a devenit mai lejer, așa încât stătea și câte un an. În tot acest timp, eu fiind acasă, aveam acces la tot, așa că descoperisem caietele ei, și le-am citit pe toate, de pe la 10 ani și până la 12 ani. Cumva, cred că am făcut indigestie, pentru că unele lucruri erau prea adevărate.
Bănuiesc că din partea mamei tale a fost un exercițiu asumat să-ți dea să citești jurnalul ei. Dar, mai cred și că n-a luat în calcul că s-ar putea să doară prea mult.
Da, da, m-a influențat foarte mult experiența asta, pentru că atunci când am început să scriu și eu încă îmi era frică să nu citească cineva. Scriam și-mi amintesc că veneam la țară la părinții mamei în vacanță, eram studentă deja și făceam o triere, lăsam foile pe care mă gândeam că s-ar putea să fie ceva bun și restul le puneam pe foc. N-am păstrat nimic din perioada studenției, eu pe atunci scriam banalități, deci nu era literatură. Dar n-am păstrat nimic și pentru ca să nu mi se întâmple așa cum i s-a întâmplat mamei, cumva îmi era frică.
Pe de altă parte, eu găsesc experiența jurnalului utilă doar în măsura în care ești sincer 100%, altfel n-ar avea rost. Altfel faci literatură, faci orice altceva, îți convertești emoția într-o formă artistică, poți să te folosești de o grămadă de coduri și experiențe.
Pentru tine ce înseamnă să fii scriitor bun sau foarte bun? Cineva care dă dovadă că stăpânește foarte bine tehnica și dovedește că știe foarte multă tehnică literară sau că poate să se joace cu stilurile sau cineva care, de exemplu, își construiește foarte bine personajele, acțiunea?
Cred că ambele, ambele sunt importante. Și cum și ce scrii.
Din ce am înțeles până acum, nu-ți propui să scrii azi două pagini, mâine încă două, nu scrii programat.
Nu, nu, deși am început să mă disciplinez, pentru că literatura nu e așa, tra-la-la; pentru proză trebuie să te așezi și să scrii.
Ți s-a întâmplat să ștergi ceea ce ai scris?
Da, sunt destul de perfecționistă; sunt excesiv de autocritică. Eu nu mă prea pot izola, din păcate, doar atunci când îmi iau concediu. Eu, de obicei, mă duc la țară, în casa bunicilor mei, acolo unde am crescut și, sincer, de câteva ori am reușit să ajung noaptea, ca să nu descopere nimeni că eu sunt acolo, să nu fie nevoie să aprind lumina pentru ca să nu mă vadă vecinii, să nu spun de exemplu rudelor mele care locuiesc în orașul apropiat și vin foarte des, pentru acolo (acum) nu stă nimeni, doar vara, uneori. Merg acolo și în felul acesta mă străduiesc să lucrez doar ziua, ca să nu aprind lumina sau aprind doar lumânarea și în felul ăsta reușesc să obțin izolarea aceasta.
Dar, în general, scriu când apuc, de obicei sunt foarte matinală și dimineața scriu. N-am niciun ritual, dar sunt foarte matinală; jobul îl încep la 9, iar eu mă trezesc la 5, iar până la serviciu fac vreo 15-20 de minute, așa că reușesc să scriu câte ceva. Mai ales că dimineața ești foarte limpede și dacă mă și izolez, adică nu comunic cu nimeni, îmi iese.
Deci în afară de pictură sau de artele plastice, în general, ce te mai influențează pozitiv sau care sunt sursele tale de inspirație? Muzică?
Ascult și muzică, foarte diferită, nu ceva anume. Dar când scriu, eu am nevoie de liniște, asta-i marea mea problemă, pentru că eu stau într-un cămin de tip familial făcut după model sovietic, un fel de colhoz vechi și e destul de dificil.
Locul unde stai acum e o sursă de analiză, adică chiar îți poți lua de acolo câteva subiecte.
Da, da, este o sursă foarte bună; vezi ce înseamnă pentru unii a locui, a gândi.
Și acum să revenim la Câinele de bronz. În primul rând, de ce acest titlu și în al doilea rând, cum te-a determinat Emilian Galaicu=Păun să(-l) scrii.
De fapt, romanul inițial avea alt titlu, se numea Lazaret, eu am avut un blog cândva, în Evul mediu, care se numea Lazaret.
Interesant nume. Era o formă de purificare acolo?
Da, era un locușor unde îți tampozeni rănile, ceva de genul, așa îmi imaginam eu. Încercam să traduc din germană, de fapt să învăț germană. Cam prin 2007-2009, cam în perioada asta se întâmplau lucrurile. După aceea am început să adaug acolo mici schițe de-ale mele care au intrat în roman. Între timp am abandonat blogul, dar textul ăsta care a început să crească și să se adune inițial se numea Lazaret. Câinele de bronz e o trimitere directă la statuia câinelui de bronz care se află într-o stație de metrou din Moscova, Piața revoluției se numește.
Celebrele stații de metrou din Moscova, aproape toate au obiecte de artă.
Discutam pe la ateliere despre titlul ideal, cum să cauți un titlu și un sfat era că titlul se află în text și trebuie doar să vezi, să scanezi de acolo, să-l cauți. Nicolae Popa, un scriitor din generațiile mai vechi, îmi spunea că tu trebuie să ai mai întâi titlul și de la titlu pornesc toate, trebuie să ai ideea și titlul. Eu zic că în cazul meu nu, a fost altfel, eu l-am scanat în text și am propus două variante, dar a rămas acesta.
Într-adevăr e o discuție, pentru că titlul ales sau potrivit pentru scriitor este unul la care el se gândește, el crede ar reprezenta avatarul lui sau relația lui directă cu textul, pe când editorul se gândește la ce vinde mai bine și atunci apar diferențe.
Te gândești să-l traduci?
Domnul Erizanu vorbea la un moment dat despre asta, am auzit chiar într-un interviu ceva despre promisiuni sau că deja se lucrează la o traducere în limba franceză.
Credit foto: Cenaclul Republica
Și acum lucrezi la altceva în continuare?
Da, tot roman. Am început să scriu din toamna trecută la ceva și, foarte interesant – nimic nu-i întâmplător -, în primăvara asta, mai exact chiar pe 9 mai, de ziua Victoriei, seara foarte târziu mi-a telefonat un verișor de-al meu de la țară ca să mă roage să aflu informații despre o persoană decedată. El știind că eu am făcut și jurnalism, s-a gând: tu o să reușești mai ușor să dai niște telefoane și să afli cât mai multe. Era vorba despre un prieten despre care nu mai știa nimic. Eu atât de mult am intrat în povestea asta, încât m-a schimbat. Și cumva, m-am gândit, nu știu cum să spun, că am un fel de responsabilitate, m-am gândit că nimic nu-i întâmplător, coincidențele astea nu-s întâmplătoare. Este vorba aceea că atunci când ai de-a face cu o coincidență, de fapt Dumnezeu îți face cu ochiul, îți aruncă o momeală. Ceea ce am aflat despre persoana asta m-a făcut să mă simt responsabilă, m-am gândit că despre omul ăsta n-o să afle nimeni nimic niciodată și eu am aflat întâmplător, doar pentru că m-a rugat vărul meu, altfel omul ăsta chiar intra în anonimat.
Până acum, ai apărut în antologii de proză, așa că te întreb dacă te gândești să scrii și proză scurtă pe viitor.
Da. Scriu, probabil vreodată o să iasă un volum de proză scurtă, am mai multe texte, din perioada când am stat în America. În 2010 am plecat și în 2011 am revenit. Am stat aproximativ cam 9 luni, exact cât porți un copil, întâmplător sau nu. M-a marcat foarte mult perioada aceea. Și pozitiv, și negativ. A revoluționat totul, a așezat pe policioare totul. Oarecum m-a ajutat să înțeleg ce e cu mine, ce vreau eu de la viața asta și după aceea am început serios să scriu.
Dacă ajungi în SUA, chiar îți dai seama dacă ești o ființă adaptabilă sau nu. Pentru că diferența față de continentul Europei e atât de mare, încât te poate năuci. În al doilea rând, este vorba de imensitatea spațiului, totuți vorbim de o țară cât un continent, nu e chiar ușor de cuprins cu mintea la propriu.
O mega Uniune Sovietică.
Exact, o mega Uniune Sovetică. După o astfel de experiență ai aflat ceva nou despre tine? Ești sau nu adaptabilă? Te poți descurca singură?
Am aflat că cel mai bine o să mă simt acasă.
Deci nu te vezi plecând.
Mă văd plecând doar pentru o scurtă perioadă. Călătorind, poate, dar nu singură, asta e o chestie pe care o voi depăși, cred. Chestie de timp. Ține de experiență. Da, am înțeles că vreau acasă! Asta poate că sună stupid, dar acolo am avut senzația că mă usuc.
Simțeai că îmbătrânești prematur.
Am spus cuiva și mi-a răspuns că-s nebună: m-am întors pentru deal, pentru valea de acasă, pentru casa de la țară a bunicilor.
Te-ai mai întoarce în State? Ca să o vizitezi?
Da, da. Am reușit să văd multe lucruri acolo, să văd Marele Canion, m-a plimbat destul de mult, dar mi-ar plăcea să revin.
Noi acum stăm de vorbă la FILIT 2019, așa că te întreb: cum e FILIT-ul?
E minunat. Am mai fost la festivaluri de literatură la Arad, la București, dar acesta e cel mai grandios, cel mai boieresc. Uneori mi se pare că visez că sunt aici, atât de mult îmi place.
Ce ți-a plăcut cel mai mult din ce ai văzut, din dezbateri și din întâlniri?
Întâlnirea cu Richard Ford mi-a plăcut foarte mult. Copiii de la Alecart m-au dat gata, în general elevii, sunt așa de activi, cu întrebări, comparativ cu elevii mei de la Chișinău. Acolo am fost de câteva ori în licee, aici lumea e mai dezghețată și mă gândeam că despre noi, despre cum sunt eu despre cum sunt ei, la asta m-am tot gândit.
Am mai auzit despre întâlnirile Alecart și dela alți scriitori. Elevii de acolo, într-adevăr, sunt niște cititori foarte avizați și total dezinhibați, adică n-au nicio reținere în a-ți spune unde ai greșit, ce ai greșit, în a te compara cu alți scriitori.
Nici nu m-am gândit că poți să dezghioci atât de expozitiv romanul meu, așa cum au făcut acești elevi.
Cu ce alt roman au comparat Câinele de bronz? A existat vreo comparație, vreo asemănare?
Nu, nu, nu l-au comparat cu nimic.
Asta înseamnă că au deja o capacitate de judecată autonomă, ceea ce înseamnă foarte mult.
Unii dintre ei mi-au zis că citate din roman le-au scris pe pereți în camerele lor! J
Ce frumos! Fiindcă unii au spus despre romanul tău că e o scriitură foarte poetică: unii o văd ca pe o calitate, unii o văd ca pe un defect. Pentru tine ce e?
Cred că astăzi lucrurile s-au amestecat, eu când scriu nu mă gândesc că asta e într-un anumit fel, ci pur și simplu scriu. În ziua de azi toate s-au amestecat, nu mai este vorba de delimitarea asta foarte rigidă, nu mai este valabilă, eu așa cred.
Da, asa este una dintre calitățile FILIT, faptul că cultivă tinerii cititori, ceea ce este mare lucru. Din Basarabia i-am văzut aici pe domnul Erizeanu, pe Moni Stănilă împreună cu Alexandru Vakulovski, și mai sunteți, dacă nu mă înșel.
Angela Brașoveanu. Iar la maratonul de poezie de ieri seară a citit Veronica Ștefăneț și Iulia Iaroslavschi. La ediția de anul trecut, dacă nu mă înșel, doamna Mariana Jitaru, profesoară de literatură la liceul Spiru Haret de la Chișinău a venit la FILIT cu un autocar plin de elevi. Asta e o lecție de literatură.
Credit foto: Cenaclul Republica
Revii și la anul? Poate cu un alt roman?
Poate! Într-un an, doi, da.
Super. Te gândești la un turneu de lecturi prin țară? Prin România, nu Basarabia. Îi facem domnului Erizeanu o ofertă? 🙂
Cine știe? N-ar fi rău să fie bine. 🙂
