Cronică de Remus Boldea

James Hillman a fost un psiholog american cunoscut pentru contribuţiile sale în domeniul psihologiei analitice. El s-a format la Institutul Jung din Zurich unde a petrecut 25 de ani, timp în care a fost atât coordonator de lucrări, cât şi psihoterapeut practician. După anii petrecuţi în Elveţia, se întoarce în America şi publică în 1975 Re-visioning Psychology, cartea prin care pune bazele psihologiei arhetipale. Critica pe care o întreprinde în lucrarea amintită îşi propune să revizuiască teoriile lui Jung asupra inconştientului. Pentru Jung primează Sinele împreună cu dinamica şi constelaţiile sale: ego, umbra, anima, animus, însă Hillman se concentrează în psihologia arhetipală pe mitologia sufletului (psyche) şi pe importanţa arhetipurilor.

Codul Sufletului. În căutarea sufletului şi a vocaţiei este o carte publicată de James Hillman în 1997 la vârsta de 70 de ani. În România cartea a apărut în traducerea excelentă a lui Florin Tudose la editura TREI (2017) în colecţia Misterele Inconştientului Colectiv, colecţie coordonată de Silviu Dragomir. Cartea reprezintă un eveniment editorial, fiind primul volum al lui Hillman care apare în limba română.

Deşi face parte din operele lui Hillman adresate publicului larg, Codul sufletului nu se poate încadra nici pe departe în categoria cărţilor self-help, cu toate că titlul poate induce în eroare. Cartea abundă de erudiţia şi înţelepciunea unui om format cu credinţa că sufletul există şi că grija principală a fiecăruia dintre noi trebuie să fie urma de divinitate pe care zeul/ dumnezeul a lăsat-o în noi. Este o carte plină de referinţe filosofice, literare, ştiinţifice, istorice, biografice, popculture, dar care se citeşte cu SUFLETUL la gură şi cu sentimentul că la final vei afla ceva foarte important despre propria persoană.

Scriitura lui Hillman e infuzată de o viziune asupra vieţii ce valorifică frumuseţea în toate formele ei de manifestare, însă nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt – vă propun să citim împreună primele fraze ale Codului:

„Viaţa umană este mult mai mult decât ne permit teoriile noastre să cunoaştem despre ea. Mai devreme sau mai târziu ceva pare să ne cheme pe o anumită cale. Poate că acest ‘ceva’ s-a manifestat sub forma unui moment singular, cândva, în copilărie, o clipă în care a apărut de nicăieri o urgenţă teribilă şi fascinantă, o răstunare ciudată a ordinii fireşti ce a creat loc pentru o profeţie: asta este ceea ce trebuie să fac, asta trebuie să devin. Acesta sunt eu.”

Această bucăţică de text este impregnată de gândirea mitologică pe care Hillman o opune tipului de gândire explicit raţional şi raţionalizant din psihologia americană a secolului XX. Recuperarea dimensiunii mitologice a sufletului este necesară, întrucât majoritatea teoriilor psihologiei moderne au pus importanţa sufletului în paranteze. Psihologiei moderne îi este prea frică de iraţionalitatea sufletului şi de inexistenţa unor instrumente de cuantificare a acestuia în categorii clare şi distincte. Pentru psihologia modernă, fiecare stare de iritabilitate, fiecare ciudăţenie a unui copil, fiecare simptom anormal sunt diagnosticate şi eliminate cu un tratament specializat. Hillman e de părere că această „viziune traumatică” a psihologiei moderne americane a făcut mai mult rău decât traumele propriu-zise. El spune că „vieţile noastre sunt modelate mai puţin de experienţa copilăriei propriu-zise, cât de maniera în care am fost învăţaţi să ne-o imaginăm” (sublinierea mea).

Sufletul e un soi de fluture care nu poate să fie ţintuit de niciun ac conceptual pentru că cerul pe care zboară ţine de domeniul invizibilului, iar pentru a ajunge pe domeniul invizibilului este nevoie de fantezie. Felul în care Hillman ne propune să înţelegem invizibilul nu are legătură cu felul aristotelician în care suntem obişnuiţi noi să-l înţelegem, în speţă ca pe o categorie opusă vizibilului. Invizibilul poate fi văzut şi conceput cu puterea fanteziei pentru că invizibilul nu se opune vizibilului, ci este complementar acestuia. Puterea fanteziei stă în felul în care efectele fantasmelor se văd în domeniul vizibilului: de la mituri şi religii până la ficţiunile juridice fără de care viaţa noastră de zi cu zi ar fi greu de conceput.

Hillman îşi propune să ne scoată din această condiţie de victimă în care ne-a aruncat raţionalizarea excesivă a psihologiei, scriind astfel o carte despre „puterea caracterului”. El vrea să recuperăm „sentimentul unei chemări intime, personale şi un sens al vieţii”. Fiind o carte despre suflet, deci implicit despre destin, codul sufletului este plin de daimoni. Vedem astfel felul în care daimonul îşi face simţită prezenţa în vieţile unor personalităţi foarte diferite. R. G. Colingwood, un filosof britanic original, intră la vârsta de opt ani în biblioteca tatălui său şi începe să citească Teoria Eticii de Immanuel Kant, ghidat de vocea interioară a daimonului său. Despre acel moment Colingwood scrie:

„am simţit că subiectul paginilor pe care nu le înţelegeam îmi este foarte apropiat: o chestiune personală, ce mă implică intim, pe mine sau mai degrabă pe un viitor eu...”.

Aflăm multe astfel de cazuri, dar cel mai important este că ne amintim poveştile prietenilor apropiaţi care sunt foarte pasionaţi de ceea ce fac. Ne amintim de asemenea şi poveştile celor care refuză chemarea daimonului şi nu-şi respectă propriul drum, alegând din motive artificiale altă cale decât aceea potrivită imaginii lor interioare cu preţul anxietăţii şi depresiei. Daimonul nu ţine cont de vârstă, şi – cel mai important aspect – nu se identifică cu conştiinţa morală. De multe ori daimonul ne poate îndrepta către acte necugetate, dar responsabilitatea faţă de ele ne aparţine, făcând parte din noi şi din destinul nostru.

Putem remarca faptul că Hillman încearcă să ne convingă de importanţa sorţii noastre individuale, îndreptându-ne privirea către mituri. El ne prezintă teoria ghindei

„care pleacă de la ipoteza că orice fiinţă umană beneficiază de unicitatea sa care se cere trăită ca atare şi care este apriorică în raport cu viaţa… Citind invers evenimentele unei vieţi, putem observa cu mai multă acurateţe cum obsesiile timpurii constituie schiţa comportamentelor actuale.”

Această teorie este elaborată pornind de la mitul lui Er ce se găseşte în ultima parte a Republicii lui Platon. Hillman ne împărtăşeşte acest mit atât pentru a-şi susţine teoria, cât şi pentru a ne arăta funcţia psihologică a miturilor de a căror supravieţuire depinde supravieţuirea noastră. Mitul spune că

„sufletul fiecăruia dintre noi primeşte un daimon unic înainte de naştere şi alege imaginea sau tiparul după care va trăi pe Pământ. Companionul nostru sufletesc, daimonul, ne însoţeşte pentru a ne ghida în această viaţă; dar în drumul nostru spre pământ, noi uităm de el şi ajungem să credem că suntem complet singuri. Daimonul, în schimb, îşi aminteşte de imaginea originală şi ştie cărui tipar de existenţă aparţine, el fiind cel care păstrează mereu direcţia unică a destinului individual.”

Cu toate că potrivit mitului suntem făcuţi după o imagine primordială unică, este necesară o distincţie între fatalism şi sensul mitologic al destinului. Concepţia fatalistă asupra lumii spune că totul e prederminat şi că nu există alegeri. Teoria ghindei nu este fondată pe fatalism, ci pe ideea că există o serie de evenimente în viaţa fiecaruia care trebuie să se întâmple cu necesitate. Pentru mine faptul de a fi citit această carte reprezintă un astfel de eveniment. Cartea lui James Hillman nu este doar o carte de psihologie analitică, este o carte despre suflet scrisă din şi pentru suflet, este o călătorie plină de aventură, fantasme şi fantezie în propria biografie, o călătorie din care nu ai cum să te mai întorci la fel.

Codul Sufletului. În căutarea sufletului şi a vocaţiei de James Hillman