Nu despre magia sărbătorilor de iarnă, nu despre bilanțuri anuale și nici despre noi aspirații sau planuri vreau să vorbesc, ci despre bucuria perpetuă a lecturii. Acea bucurie care nu este nici delectare, nici relaxare, ci despre bucuria care este… suferință. Suferința este mai mult decât ultima etapă a cunoașterii, este etapa în care cunoașterea este asimilată organic și transformată în idei sau principii de viață. Căci nu citim din curiozitate, nici din plăcere, nici măcar ca să învățăm; citim ca să aflăm răspunsuri la întrebările care ne macină.
Fiecare din noi are propriile sale întrebări și caută răspunsuri în cărți diferite. Eu citesc cărți de popularizare a științei. Dar nu pentru că vreau să știu cu certitudine când a început universul sau de unde a apărut viața și unde va sfârși. Întrebarea mea a rămas una și aceeași de când mă țin minte, e întrebarea la care nu reușeam să obțin niciodată un răspuns suficient și pe care am înțeles că trebuie s-o explorez în conformitate cu propria mea factură. Întrebarea mea este simplă: ce este bine și ce este rău? Și, deși este una despre moralitate, nu caut răspunsul acolo unde se așteaptă să fie găsit un răspuns despre moralitate: în scrierile liderilor spirituali, ale clasicilor sau ale filozofilor. Nu vreau să asimilez o concluzie, vreau să-mi creez una. Nu vreau să limitez răspunsul la cadrul pornirilor, simțirilor și necesităților noastre umane, vreau să aflu ce este moralitatea într-un context mai amplu, universal. Și pentru asta mi-am dorit să mă debarasez despre orice preconcepție despre bine și rău, să cunosc lumea, viața, universul așa cum sunt, atât cât putem cunoaște despre ele la această etapă, să aflu cum am învățat noi, oamenii, să înțelegem natura, cum ne-am raportat la aceasta și, mai ales, cum am ajuns s-o transformăm. Am vrut să dezbrac lumea care mă înconjoară de orice părere pe care o aveam despre ea și să o privesc cu ochii larg deschiși.
Am citit cărți care mi-au vorbit despre alcătuirea universului, despre legile care guvernează natura și viața, despre entități absolut indiferente față de ceea ce credem noi că este bine sau rău: de la gene și atomi, la stele și galaxii. Am mai citit despre felul în care am înțeles noi natura, pe parcursul timpului, despre cum o vedeam pe vremea lui Aristotel până la cât de inteligibilă a ajuns să fie în timpurile lui Hawking. Am citit despre inteligența celorlalți participanți ai lumii vii, de la dansul albinelor și ierarhia socială a furnicilor, la etica copacilor, înțelepciunea ciorilor și capacitatea de învățare a maimuțelor. Apoi am mai citit și despre cum am transformat noi lumea, de la invenția primei unelte de muncă până la azotul sintetic și armele nucleare. Între timp a apărut Sophia și am vrut să știu câte ceva și despre inteligența artificială, dar și despre emoțiile roboților…
Și am aflat. Am aflat un lucru înspăimântator: am aflat că suntem atotputernici. Noi, oamenii, suntem cei care decidem ce este bine și ce este rău. Noi nu știm, noi decidem ce este bine și ce este rău. Am aflat că, din decizie în decizie, am ajuns să fim buni și ingenioși într-o mulțime de lucruri, să facem o mulțime de chestii mari și mici care să ne autopropulseze în atotputernicia noastră. Dar cel mai bine ne pricepem la un lucru, unul care depășește iscusința noastră în toate celelalte îndeletniciri: suntem extraordinar de eficace în a ne autodistruge.
Nu, nu vreau să vorbesc (și eu) despre grozăvia bombei atomice, dezastrul ecologic sau iminența transumanismului. Pe toate acestea le cunoaștem atât de bine, despre toate acestea se vorbește atât de mult, atât de mult încât am devenit imuni. Nu ne mai sensibilizează aceste polemici. Suntem sensibili doar la încetinirea ritmului autopropulsării spre autodivinizare. Aici ne-au adus deciziile noastre despre bine și rău.
Dar eu totuși am aflat. Reconsiderarea locului omului în natură este actul moral suprem de care suntem în stare. Această cunoaștere, desigur, nu mă va salva. Nici pe mine, nici pe noi toți, chiar dacă ne-am trezi dintr-odată. Dar dacă ne considerăm ființe morale, să aruncăm măștile, să încetăm să luăm decizii autoreconfortante și să suferim, să suferim de bucuria cunoașterii, a cunoașterii nimicniciei noastre… morale.
Sursa foto: https://www.freewordcentre.com
