Stela

„Să fii de folos pe lumea asta, să aibă lumea nevoie de tine, asta contează. Și să faci un lucru cu rost.” Simona Goșu

Pentru Stela, sâmbătă e cea din urmă zi. Fiecare capitol din romanul Simonei Goșu stă sub semnul unei zile care are partea ei de neprevăzut. Lucrurile curg totuși pe un făgaș prestabilit, ca viața Stelei, tipul femeii care-și caută necontenit menirea.

Frumusețea acestui personaj prezentat realist, cu multă grijă la detalii psihologice, vine din felul în care face față, cu destulă grație, demonilor interiori. Ilustrând tipologia mediocrității, Stela are momente de autentică strălucire, amintind de vitalitatea unei mari actrițe italiene. Prin frumusețe și forță, prin devotament și firea luptătoare, Stela este un fel de Anna Magnani în rolurile ei de forță și de feminitate.

„Și când se uita în oglindă se considera norocoasă. Toate femeile erau nemulțumite de chipul lor. Se văitau că au dinții strâmbi, nasul mare, în general se vedeau mai urâte decât erau, dar ea se vedea exact așa cum e, nu neapărat frumoasă, cum îi zicea multă lume – era, pur și simplu, mulțumită de fața ei. Vreo opt kile în minus dacă ar avea, ar fi slabă, ca în tinerețe, în rest, nimic nu ar fi schimbat la ea. Când își vedea chipul, se înveselea și îi venea să cânte.” (p. 128)

La cincizeci de ani ar putea fi sceptică, deja bătrână, fără soluții. Dimpotrivă, Stela se oferă să le creeze și altora iluzia fericirii, într-o vreme a nesfârșitei tranziții de la ceva nedefinit la altceva incert. Societatea, înainte și după Revoluție, cu hibele ei concurențiale verifică instinctul de supraviețuire al oamenilor. Stela asta face, se luptă continuu cu probleme care trenează. Abandonul nu intră în discuție. Personajul Simonei Goșu are atât de multe nuanțe, zone de profunzime, ipostaze care ies la iveală pe rând, încât cititorul ajunge să spună: „Stela sunt eu!”

Politic, vremurile sunt tulburi. Cine se ocupă de politică are însă șanse să intre, alături de privilegiați, într-o castă securizată social. Pentru Stela, politica nu este decât un lung discurs despre nimic, iar nimicul acesta a lăsat-o pe ea fără casă, după o lege a revendicării proprietăților prost, dacă nu chiar fraudulos, aplicată.

Stela face menajul în casele unor oameni bogați. Nu este vorba despre bogăția care aduce și eleganță, ci despre o bogăție relativă, provenită din surse de multe ori neclare, bunăstarea parveniților. Așa se și explică, în general, atitudinea acestor oameni față de Stela, pe care o consideră nu neapărat o servitoare, dar, în orice caz, o femeie bună la toate, căreia îi pot cere orice și oricând, manifestându-și fără rețineri (Stela suportă mult!) frustrările, orgoliile, hrănite de lipsa de educație autentică.

„Stropea plantele și rupea câte o frunză uscată, strângând-o în pumn. Și-a ciulit urechile la vocea ridicată a Ligiei.

— Să freci ușile, mai ales în jurul clanțelor… Și în jurul prizelor s-a strâns praf. Astea trebuie să le observi tu, fără să-ți zic eu, Stela. Să-mi ștergi pantofii verzi, de piele întoarsă, și cizmele-alea scurte, le cureți și pe tălpi cu Igienol și să le urci în dressing. Te-am rugat să nu mai târșâi gheridonul în living, ridică-l, că zgârii parchetul. Încă ceva, tu nu verifici rufele înainte să le bagi la spălat? Mi-ai călcat cămașa bej, cu volane, așa, pătată. Te rog să-mi scoți pata azi.

— Vai, așa am făcut? a dat din cap Stela. Stați fără grijă, că-i pun Vanish îndată. O să calc aici, la lumină, e întuneric sus și n-am observat.” (p. 138)

Stela are defecte și calități, și mai ales are dorința de a da un sens lucrurilor, ceea ce ei, ca personaj, îi reușește perfect, când e vorba despre relațiile sociale. Stela este mereu aceeași, cu toate că se reinventează permanent. Pe Stela o descoperi de fiecare dată ca fiind altcineva, în funcție de interlocutor. E previzibilă și surprinzătoare. Simpatică și antipatică, poate cam indiscretă. Responsabilă și aiurită, face liste și face greșeli. E prețuită și disprețuită. I se simte lipsa – este mereu nevoie de un om harnic care să se lase cicălit, pus la treabă, mult peste ceea ce ar fi treaba lui.

Bărbatul care o iubește îi înțelege firea, o duce la teatru (acolo lucrează) și o așteaptă cu masa – îi prăjește crap la cină. Îi vede dorința de a face multe și bune, îi cere să nu mai plângă după o casă, casa lor din strada Palisadei, stradă cu boieri. Recunoștința lui pentru Stela capătă cea mai tandră formă a iubirii. Pentru acest bărbat, Stela nu e doar nevastă, este un om pe care încearcă permanent să-l sprijine și să-l înțeleagă, iubind-o necondiționat și când nu mai e la fel de frumoasă ca în tinerețe:

„Oare de ce nu discutaseră ei de la bun început ce vrea fiecare de la viață? Chiar dacă dorințele Stelei i s-ar fi părut imposibile, cine știe, poate că ar fi ajutat-o să și le împlinească, dar senzația lui era că nici ei nu i-a fost clar din tinerețe ce voia de la viață. În primii ani, cât au așteptat repartiția de la ICRAL, nu a auzit-o că vrea să-și continue studiile și, după ce au devenit părinți, s-au trezit cu o grămadă de urgențe de discutat și rezolvat.” (p. 182)

Relațiile dintre părinți și copii sunt dificile. Acceptată ca psiholog de serviciu, femeia se înțelege cu alți tineri, pe care-i scoate din depresii temporare, implicându-se cu generozitate în problemele lor. Doar cu propria fiică are Stela serioase probleme, pe care, cu optimism, le rostogolește de-a lungul anilor, fără să le poată rezolva. Fata, plecată la muncă în străinătate, cu un copil și fără bărbat pe care să se poată baza, are cu mama ei o conversație tensionată, în care din pricina reproșurilor nu mai e loc de tandrețe.

<<De câte ori vorbeau, fără intenție, Stela spunea ceva supărător și fiica ei se grăbea să închidă. „Asta e, acum tragi ponoasele”, îi scăpase ultima dată când o întrebase iar de divorț și Lăcrămioara spusese că mai durează. Oftase și apoi vorbise, calm, parcă avea pregătit răspunsul: „Când vorbesc cu tine, parc-aș vorbi cu o cunoștință, nu cu mama. Nu știi nimic despre mine, nu știu nimic despre tine. Aveam mare nevoie de tine, până într-o zi când am realizat că nu mai am”. Și vreo câteva secunde au tăcut amândouă. „Ce ai cu mine, Lăcră? Hai să discutăm”, a îndrăznit Stela. „Nu mai vreau să discut, vreau să uit”, i-a răspuns ea cu vocea liniștită.

„Ce gândire întortocheată ai!”, i-a venit să spună, dar s-a abținut. După ce a închis, și-a dat seama cât de adevărat era ce spusese Lăcrămioara. Parcă nu aveau nimic în comun, mereu i se păruse o străină. >> (p. 203)

Stela este un roman impresionant prin construcția personajului și prin analiza impactului pe care realitatea îl are asupra unui om simplu, de o simplitate legată mai curând de idealism decât de studii sau de nivel intelectual.

Simonei Goșu îi reușește genul acesta de carte la care te gândești cu nerăbdare: ia să vedem ce mai face Stela, o fi spălat căsuța păpușilor?! Și te întrebi câte visuri și câte vise încap într-o casă? Abia la final înțeleg semnificația copertei – imaginea cu iedera cățărată pe o fațadă nobilă, ca un chip de femeie frumoasă, nu tocmai tânără, aș zice chiar obosită de viață, și prin aceasta plină de farmecul pe care o tinerețe arhitecturală nu îl are.

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Simona GOȘU (n. 1976, București) este traducătoare și prozatoare. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția engleză-română, și Masteratul de Lingvistică Aplicată și Predarea Limbii Engleze la Universitatea din București. A publicat proză scurtă în diverse reviste și antologii. În 2020 a debutat cu volumul de povestiri Fragil (Polirom), care a câștigat Premiul revistei Observator cultural pentru Debut, ediția 2021, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT, ediția 2021, și Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, la secțiunea Debut-Proză, ediția 2021. Fragil a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2021.

Las mai jos alte fragmente:

„Respira ușurată că își ocupase toate zilele cu familii serioase, în cartier, și, mai ales, la curte, unde putea să iasă oricând să atingă o floare, să vadă cerul. Și acum îi era dor de curtea cu trandafiri și liliac de la Depozit. Ieșea și după ce termina pauzele de țigară, doar să se miște, să mai râdă.” (p. 79)

„Dragă, la noi nu se discută, se trece peste.” (p. 126)

<<Și-a lipit pleoapele și, după o vreme, s-a văzut pe ea însăși, tânără și slabă, traversând holul lung din Palisadei, cu veceul de serviciu și baia pe stânga, vizavi de cămară. Mergea cu pași ușori și cânta, ciupind perdeluța din geamul ușii de la bucătărie. A trecut pe lângă masa mare, ovală, de nuc, din mijlocul sufrageriei și a intrat pe veranda care dădea în spatele casei. A împins ușa grea, cu sticlă, din spate și s-a așezat pe prima din cele trei trepte de piatră. Privea tufele de hortensii din grădină, cu zidul bătrânilor Nechifor, la stânga, despre care știa doar că au o fiică plecată în Canada și de unde nu auzea niciodată vreun zgomot (nici măcar șușoteli), și, la dreapta, cu gardul din plasă verde împletită, unde se cocoța să-i dea vecinei (cofetăreasa de la Victoria) nuci și de la care primea, la schimb, prune gălbioare.

Era liniște și o adiere de vânt aducea mireasmă de mâna-Maicii-Domnului și struguri răscopți. I-a strigat pe copii: „Manu, Lăcră, unde sunteți, mamă?”, dar glasul nu i se auzea. Era ca într-un film mut, unde nu e nevoie de cuvinte și se făcea că ea o învață pe actriță ce să spună. A pus-o să-i strige iar pe copii și tânăra striga fără glas, cu mâinile în dreptul gurii. La un moment dat, i-a răspuns un croncănit. S-a uitat în sus și a văzut stoluri dese care înnegreau cerul luminos. Ciorile dădeau târcoale grădinii pe deasupra copacilor. „Du-te la poartă”, i-a zis tinerei care i-a îndeplinit pe loc comanda și s-a întors în casă, alergând. A ieșit la poartă, prin față, și a strigat cu aceeași voce surdă, fața i se înroșise și venele i se umflau pe gât. Ciorile legănau cablurile din stradă acum, aruncând nuci pe acoperișuri, pe garduri, în curte. S-a ferit, cu mâinile la ochi, țipând.

— Stela, Stela, trezește-te, a zgâlțâit-o Mircea.

— Am visat, a bâiguit ea, ridicându-se în șezut. Ce mi s-a uscat gura. >> (p. 129)

„Aplauzele sunt pentru toți. Și lui i se ridică părul pe mâini la sfârșitul piesei și asta înseamnă că și-a făcut bine treaba și pleacă liniștit acasă. Din două sute de angajați în teatru, doar treizeci sunt actori. Acum se înțelege dintr-o privire cu ei. Și cum i-a bătut inima în piept de mândrie când i-a cerut regizorul artistic să facă figurație. A ales patru mașiniști, doi recuziteri și un director tehnic și au jucat chiar scena mașinistului.

Teatrul l-a ținut cu capul pe umeri și e păcat că Stela nu are împlinirea asta. În ultima vreme își punea des o întrebare: ce e mai de preț pe lume, să-ți găsești perechea, un suflet cu care să-ți petreci zilele în înțelegere, sau să faci ce-ți place, să ai o meserie frumoasă? Niciodată nu a fost sigur care din două e mai important. Nu ar putea trăi fără Stela, dar nici fără teatru. Dar câți oameni aveau norocul lui?” (pp. 184-185)

Stela de Simona Goșu