Sesiunea de toamnă, de Eugen Negrici

Singura mea sesiune de toamnă din viața studențească a fost la sfârșitul anului I. Atât de mult mi-a displăcut, încât următorii ani am trecut toate examenele dintr-un foc. Din această pricină, completarea titlului „Jurnal” cu sintagma „Sesiunea de toamnă” m-a incitat. Ce profesor își dorește să aibă sesiune de toamnă cu ai săi studenți? Dar…. citind coperta IV mi-am dat seama că subtilitatea s-ar putea să fie una dintre armele (cele mai) redutabile ale expunerii autorului acestui jurnal (inedit). Și mi s-a confirmat intuiția citindu-l filă cu filă.

Jurnalul lui Eugen Negrici e unul atipic, cu amprenta personalității sale până la ultima virgulă. Oricât de telegrafice ar fi însemnările unei zile, tot poți să-ți dai seama de cum erau vremurile anilor ´80; creionarea din câteva trăsături a unor „personaje” ale lumii literare/publice este o altă particularitate specifică acestui volum, de unde senzația aceea de aerat, de text curat, limpede, fără înflorituri inutile, text la care îți dorești să revii oricând. O altă specificitate a jurnalului este dată de faptul că notațiile din anii ´80 – ´90 sunt completate cu adnotările din anii de după 1989. Interesantă continuitatea și fluiditatea gândirii, consecvența raționamentelor; și mai interesant mi se pare faptul că e printre puținii oameni pe care-i cunosc care nu reușesc să se contrazică, cu alte cuvinte, cum ar spune cei din popor „ține drumul drept”. Nu e puțin lucru!

Pasiunea lui pentru vânătoare, pasiune despre care nu ai cum să nu afli, măcar și pentru faptul că pomenește despre câinii săi de vânătoare (patru-cinci exemplare canine despre care vorbește întotdeauna la superlativ, dar cu umor și ironia necesară evitării ridicolului) îl ajută pe Eugen Negrici să opereze selecțiile sociale necesare împărțirii indivizilor între „amici”, „prieteni”, „tovarăși de vânătoare” etc. Revenirea la Marin Sorescu este una dintre acele reîntoarceri care îi confirmă acestuia statutul de prieten. Deși îi recunoaște și defectele, se deduce din felul cum îi descrie diferitele reacții sau moduri de acțiune că prietenul Marin Sorescu a fost cu adevărat important pentru Eugen Negrici.

„În felul lui bâlbâit și nehotărât, care enervează pe mulți, nu și pe mine – fiindcă știu că e semnul geniului poetic – mi s-a plâns de ce pățise la Teatrul din Craiova cu piesa Există nervi. O dată sau de două ori s-au uitat în spate, în timp ce încerca, cu interjecții, poticneli și începuturile timide de înjurături să exprime un fel de uimire furioasă. Părea și mai circumspect decât de obicei. E nedumerit de cum se face că o piesă jucată la București, la Casandra, în 1968, e respinsă acum, în 1982, la Craiova.” (din însemnarea zilei de 23 martie 1982)

În continuarea acestei însemnări despre întâmplarea cu Marin Sorescu, Eugen Negrici dă detalii despre cum s-a terminat tărășenia, dar neocolind tara scriitorului, concluzionând: „nu are stofă de disident”. Ulterior, în 14 ianuarie 2011, face următoarea notaţie:

«Sunt surprins, recitind aceste vechi însemnări de neputința mea de a mă lăsa dus de un elan al compătimirii, de a mă înduioșa, pur și simplu, de pățania cuiva. În acest caz, a unui prieten la care țineam cu adevărat, pentru că era fragil, avea har și era neîndemânatic. E vorba de neputința de a renunța, măcar în astfel de cazuri, să mai storc întâmplărilor sensul, de tendința urâcioasă a teoretizării, „din toate pozițiile” și cu orice preț, sub presiunea obsesiilor mele și în căutare febrilă de argumente și exemple. Căci, de la Expresivitatea involuntară încoace, sunt obsedat de chestiunea, atâta vreme ignorată la noi, a dinamicii receptării.»

După mine, aici Eugen Negrici chiar dă dovada că este un mare critic literar; pentru că, nu-i așa, luciditatea și nu patima ar trebui să caracterizeze orice aspirant la acest statut (de critic, indiferent în ce domeniu ar activa). E drept, luciditatea aceasta dusă la extreme te-ar putea împiedica pe tine, omul, să-ți pierzi simțul măsurii. Nu este cazul lui Negrici, pentru că a reușit, se pare, să păstreze balanța într-un echilibru stabil.

Sunt multe însemnările care vă vor captiva, cele cu referire directă la scriitori sunt savuroase de-a dreptul. O să vi-l reamintiți cu plăcere pe Fănuș Neagu, de exemplu, e atât de bine descris… Interesată este însemnarea „27 noiembrie 2010”, care îl are în centrul ei pe Nicolae Manolescu. Interesantă pentru că astăzi șeful USR a reușit să împartă lumea scriitoricească în două mari tabere: pro Manolescu sau anti Manolescu. Ce este mai trist este că această tărășenie tinde să degenereze într-o alta: pro sau anti critici literari (pentru că am auzit multe voci spunând că ei nu-și mai au locul în contemporaneitate, ceea ce mi se pare un pic prea mult). Însemnarea poartă subtitlul „Cum am ajuns să îl iubesc pe Nicolae Manolescu”, de unde se deduce clar că E.N. nu l-a agreat chiar deloc în tinerețea sa pe confratele său. Și o să vedeți și de ce. Ce mi-a atras atenția la această însemnare este firescul recunoașterii unei stări de fapt, descrierea acesteia cu luciditatea unui chirurg gata să taie în carne vie; Eugen Negrici aduce în atenția noastră (cred că fără intenție?) un aspect al relațiilor interumane la care ne gândim prea puțin sau deloc: de ce nu ne plac anumiți oameni sau cum de am ajuns să ne dezicem de prieteni vechi etc. Cu alte cuvinte, a medita la „ce nu merge în relația mea cu celălalt” devine un act de „salubritate socială” (termenul este inventat ad-hoc – iertați-mi duritatea). Ne dezicem prea ușor de oameni dragi, de valorile aduse cu ei în relație (indiferent de ce natură ar fi aceasta), nu mai știm să acceptăm diferențele și, eventual, să facem acele mici compromisuri. Vă las să descoperiți singuri cum a ajuns Eugen Negrici să-l iubească pe confratele său.

Ultimele însemnări sunt din 2015, scrise în preajma scoaterii din tipar a cărții; însemnări cu gust amar legate de soarta Uniunii Scriitorilor din România (calitatea de scriitor român e una îndoielnică pe alocuri, zbaterile societății românești se resimt acut în lumea scriitorilor români); notițele privitoare la descendența sa familială sunt tulburătoare și cer timp de reflecție – regimul comunist a fost devastator, la propriu. Cu aceste ultime însemnări, „Sesiunea de toamnă” devine acel bilet tras la examen peste care nu ai cum să treci, pentru că face parte din bibliografia obligatorie a oricărui student; în cazul nostru, „Sesiunea de toamnă” devine obligatoriu de citit pentru orice iubitor de memorii și jurnale, dar și pentru iubitorii de oameni.

Sursă foto autor: robburnham.com

Editura: Cartea Românească