În excelenta serie de autor „Mika Waltari”, Editura Polirom aduce în atenție încă un volum: „Romanul” – traducere din limba finlandeză şi note de Andreea Niţă şi Pólika Szász.
DESPRE CARTE
Publicat în anul 1964, Romanul este ultima din seria marilor opere istorice ale lui Mika Waltari, încheind trilogia din care mai fac parte Egipteanul şi Etruscul. Cartea zugrăveşte destinul lui Minutus Lausus Manilianus, fiul lui Marcus Mezentius din romanul Secretul împărăţiei. Ajuns la vîrsta maturităţii, Minutus îşi scrie memoriile pentru folosul fiului său, reconstituind astfel universul Romei antice din perioada împăraţilor Claudius şi Nero. Minutus îşi începe călătoria la vîrsta de cincisprezece ani şi străbate Imperiul Roman din oraşul natal, Antiohia, pînă în Roma, Britania, Corint şi Ierusalim, trecînd prin numeroase aventuri. Minutus aleargă după faimă, avere şi statut social, însă ajunge să plătească pentru lăcomia lui. Pe lîngă personajele faimoase din istoria Romei, povestea aduce în prim-plan şi începuturile creştinismului, urmărind soarta apostolilor Petru şi Pavel, dar şi persecuţiile împotriva adepţilor noii „superstiţii”.
„Contemporan al uneia dintre cele mai decadente epoci din toate timpurile, Minutus – cel neîn-semnat – este martorul convertirii la creștinism a tatălui și a mamei lui vitrege, urmărește îndea-proape viața apostolului Pavel, se lasă implicat în cumplita persecuție a evreilor și a creștinilor, apropiindu-se de creștinism abia spre sfîrșitul vieții. De o autenticitate remarcabilă, Romanul lui Waltari oferă o incursiune în Roma antică prin intermediul nenumăratelor detalii ce recompun viața de zi cu zi a acelei epoci.” (Kirkus Reviews)
FRAGMENT
Am pornit călare către colina Esquilin. După lărgirea şi pavarea străzilor, acum se putea circula cu cai şi cu alte vehicule în oraş şi pe timpul zilei pentru a înlesni construcţia clădirilor. Nero era într‑o dispoziţie de zile mari. El şi suita lui tocmai se desfătaseră cu o masă copioasă, băuseră vin şi se răcoriseră cu o baie rece ca să poată continua să bea şi să mănânce până la lăsarea serii – ceea ce devenise un tabiet de‑al lui.
Era extrem de mulţumit că descoperise metoda perfectă de a face poporul să dea uitării nemulţumirile pe care le avea faţă de el, distrăgându‑i atenţia către nelegiuiţii creştini. Spera ca astfel să reducă la tăcere clevetirile înveninate la adresa lui. N‑a fost deloc deranjat de numărul impresionant al creştinilor arestaţi, după cum reieşea din raportul lui Tigellinus. Nero oricum îi considera pe toţi oameni fără căpătâi, hoţi şi criminali.
— Trebuie doar să găsim o pedeapsă pe potriva faptei îngrozitoare pe care au comis‑o, a zis Nero. Cu cât va fi mai dură pedeapsa, cu atât va crede mai multă lume că ei se fac vinovaţi de incendierea Romei. Cu această ocazie, putem organiza spectacole şi piese de teatru pentru popor cum nu s‑au mai văzut. Nu putem folosi amfiteatrul din lemn, deoarece subsolurile de acolo sunt încă utilizate ca locuinţe temporare pentru cei rămaşi fără case, iar Circus Maximus a ars din temelii. Va trebui să folosesc circul meu de pe Vatican. E puţin înghesuit, e adevărat, dar spectacolele se pot desfăşura acolo, iar ospăţul gratuit pentru popor va avea loc seara, în grădinile mele de la poalele colinei Janiculum.
Nu prea înţelegeam ce avea în minte, dar am îndrăznit să menţionez că era necesar mai întâi un proces public şi că nu aveau cum să fie condamnaţi prea mulţi oameni pentru incendiere, având în vedere puţinele dovezi existente împotriva lor.
— Proces public? a întrebat Nero. Creştinii sunt nelegiuiţi şi sclavi fugari fără cetăţenie. Nu e nevoie de o sută de juraţi ca să‑i judece pe aceşti oameni. Un decret din partea prefectului e suficient.
Tigellinus i‑a explicat că surprinzător de mulţi oameni dintre cei arestaţi erau cetăţeni romani cărora nu le putea fi adusă nici o acuzaţie, cu excepţia faptului că se declaraseră creştini, şi că îi era dificil să adăpostească, timp de mai multe zile, cinci mii de suflete în tabăra improvizată lângă pretoriu.
De asemenea, chiar dacă ar fi fost condamnaţi de un tribunal obişnuit, unii dintre prizonieri păreau să aibă îndeajuns de mulţi bani cât să poată prelungi procesul făcând recurs la împărat. Prin urmare, împăratul trebuia să stabilească de la bun început dacă a fi creştin era un delict suficient de serios pentru a fi condamnat de tribunal.
— Ai spus cinci mii? a întrebat Nero entuziasmat. Nimeni n‑a folosit vreodată atât de mulţi oameni într‑un spectacol, nici măcar în cele mai fastuoase marşuri triumfale. Cred că un singur spectacol va fi destul. Nu putem organiza un ospăţ pentru popor care să se întindă pe mai multe zile, căci asta n‑ar face decât să întârzie şi mai tare lucrările la clădiri. Din partea mea, poţi să‑i pui să defileze prin oraş înainte să‑i aduci pe toţi în circul meu. Astfel poporul va savura un prim moment al spectacolului şi va avea ocazia să‑şi manifeste aversiunea faţă de faptele cumplite ale creştinilor. Dacă vrei, lasă vreo câţiva să fie sfâşiaţi în bucăţi de mulţime, dar ai grijă să nu‑ţi scape lucrurile de sub control.
Mi‑am dat seama că Nero nu avea încă o imagine prea realistă despre toată chestiunea şi nici nu realiza proporţiile ei.
— Chiar nu înţelegi? i‑am spus. Cei mai mulţi dintre ei sunt oameni respectabili! Sunt fete şi băieţi acolo pe care nimeni n‑ar putea să‑i bănuiască de vreo nelegiuire. Unii chiar poartă toga. Doar nu te gândeşti serios să laşi poporul să pângărească toga romană?
Chipul lui Nero s‑a întunecat şi m‑a scrutat preţ de câteva clipe, în vreme ce gâtul lui gros şi guşa se încordaseră.
— Văd că te îndoieşti de inteligenţa mea, Manilianus, a zis el manifestându‑şi vădit nemulţumirea prin folosirea numelui meu de familie. Însă imediat a izbucnit în râs, căci îi venise o altă idee: Tigellinus, nu‑i putem pune să defileze goi prin Roma? Oamenii s‑ar distra şi mai tare şi aşa n‑ar mai şti cine e respectabil şi cine nu. Apoi a clătinat din cap. Inocenţa lor aparentă, a continuat Nero, e doar de faţadă. Am învăţat din proprie experienţă să mă tem de cei care îşi ascund răutatea în spatele evlaviei şi obiceiurilor virtuoase. Ştiu atât de multe despre superstiţia creştină, încât cea mai severă dintre pedepse e prea blândă pentru cât rău au făcut aceşti oameni. Vreţi să vă povestesc?
A privit în jur întrebător. Ştiam că era mai bine să păstrăm tăcerea atunci când dorea să vorbească, prin urmare l‑am îndemnat să continue.
— Superstiţia creştină, a spus Nero, e atât de ruşinoasă şi de îngrozitoare, încât nu putea să‑şi aibă originile decât în Orient. Creştinii practică o vrăjitorie înspăimântătoare şi ameninţă că vor da foc întregii lumi într‑o bună zi. Se recunosc unii pe ceilalţi cu ajutorul semnelor lor secrete şi se adună serile în spatele uşilor ferecate să mănânce carne de om şi să bea sânge. Pentru asta, strâng copii abandonaţi şi îi jertfesc în cadrul întâlnirilor lor de taină. După ce mănâncă şi beau, se împreunează unii cu alţii în toate chipurile fireşti şi nefireşti. Se împerechează chiar şi cu animale sau cel puţin cu oile, din câte am auzit.
A privit triumfător în jur. Cred că Tigellinus era nervos, căci din cauza lui Nero nu apucase să prezinte rezultatele interogatoriilor. Probabil simţea nevoia să vorbească în numele lui, iar atunci când i s‑a acordat ocazia, a spus cu dispreţ:
— Nu îi poţi acuza de desfrânare. Ştiu oameni, nu departe de acest loc, care se ascund în spatele uşilor încuiate ca să se destrăbăleze.
Nero a început să râdă în hohote.
— E cu totul altceva, a zis el, dacă oamenii se adună de bunăvoie ca să se distreze şi să înveţe lucruri noi împreună. Dar nu‑i spuneţi Poppaeei, căci ea nu e atât de tolerantă pe cât ar trebui. Creştinii însă fac toate astea în cadrul unei conspiraţii în numele zeului lor, sperând că aşa vor obţine avantaje faţă de alţi oameni. Cred că totul le este permis şi că, în ziua în care vor pune mâna pe putere, îi vor judeca pe toţi ceilalţi. Asta e o idee care chiar ar putea fi periculoasă, dacă n‑ar fi atât de ridicolă. […]
Eram cu toţii atât de şocaţi de cuvintele lui, încât nimeni n‑a îndrăznit să scoată o vorbă. Ne închipuiserăm că vor fi executaţi câţiva creştini, iar ceilalţi folosiţi într‑un soi de spectacol. Petronius a clătinat din cap şi a spus repede :
— Nu, împărate, aşa ceva n‑ar fi de bun augur.
— Nu vreau ca tu şi poate nici eu să fim acuzaţi de încălcarea drepturilor cetăţenilor, a continuat Tigellinus. Trebuie să batem fierul cât e cald. Asta e o chestiune destul de urgentă. Am vreo două sute de mărturisiri, însă nu sunt suficiente pentru un proces, iar cei care au recunoscut nu prea mai pot fi arătaţi în public.
Stânjenit şi vizibil enervat de privirile noastre dezaprobatoare, Tigellinus a adăugat:
— Unii dintre ei au murit încercând să fugă. Asemenea lucruri se întâmplă adesea.
Din nou am avut sentimentul că s‑a prăbuşit cerul peste mine, însă de data asta trebuia să deschid gura şi să vorbesc :
— Imperator, am spus, îi cunosc pe creştini şi le ştiu tradiţiile şi obiceiurile. Sunt oameni paşnici care îşi văd de ale lor fără să se amestece în treburile statului şi se feresc de toate relele. N‑am auzit decât lucruri bune despre ei. Sunt naivi poate în credinţa lor că un anume Iisus din Nazaret, pe care ei îl numesc Hristos şi care a fost crucificat în Iudeea pe vremea procuratorului Pilat din Pont, va veni şi îi va mântui de toate păcatele şi le va da viaţă veşnică. Dar naivitatea nu este o crimă.
— Aşa e! Ei cred că vor fi iertaţi pentru crimele lor îngrozitoare şi că totul le este îngăduit, s‑a răstit Nero. Dacă asta nu e o învăţătură periculoasă, atunci aş vrea să ştiu ce altceva poate fi considerat un pericol pentru stat.
Unii au explicat destul de şovăielnic că pericolul reprezentat de creştini era poate exagerat de zvonuri. Totuşi, erau cu toţii de acord că dacă o parte din ei ar fi pedepsiţi, atunci ceilalţi s‑ar speria şi ar renunţa la superstiţia lor.
— De fapt, cu toţii urăsc întreaga omenire, a conchis triumfător Tigellinus, şi cred că Hristos al lor va veni şi te va osândi pe tine, preamărite, şi pe mine să fim arşi de vii pentru fărădelegile noastre.
Nero a râs şi a ridicat din umeri. Spre lauda lui, Nero nu se sinchisea de atacurile îndreptate împotriva slăbiciunilor lui, ba chiar îi trata cu umor pe cei care compuneau versuri răutăcioase despre el.
Dar şi‑a ridicat brusc privirea când Tigellinus s‑a întors către mine şi a zis :
— N‑ai spus tu, Minutus, că creştinilor ăstora nu le plac nici măcar spectacolele de teatru?
— Urăsc teatrul? a exclamat Nero ridicându‑se încet în picioare. Era revoltat, căci nu putea tolera insultele la adresa calităţilor lui vocale. În acest caz, a continuat împăratul, sunt într‑adevăr duşmanii omenirii şi merită toate pedepsele din lume. Îi vom acuza de incendiere premeditată şi de faptul că urăsc neamul omenesc. Nu cred că le va lua cineva apărarea.
M‑am ridicat în picioare, genunchii îmi tremurau puternic.
— Preamărite, am stăruit, am luat eu însumi parte când şi când la mesele sfinte ale creştinilor. Pot să declar sub jurământ că nu s‑a întâmplat nimic nepotrivit acolo. Au băut vin, au mâncat pâine şi alte bucate obişnuite. Ei spun că acestea reprezintă trupul şi sângele lui Hristos. După masă se sărută între ei, dar probabil că nu e nimic rău în asta.
Nero a fluturat din mână ca şi când ar fi îndepărtat o muscă.
— Nu mă enerva, Manilianus, a spus el. Chiar dacă ai nişte calităţi, ştim cu toţi că nu eşti tocmai un geniu. Creştinii te‑au dus de nas. […]
N‑am reuşit decât să‑l facem pe Nero să‑şi dea seama că două sau trei mii de prizonieri erau de‑ajuns pentru spectacolul lui şi i‑a dat permisiunea lui Tigellinus să‑i elibereze pe cei care promiteau să renunţe la superstiţie, atâta vreme cât rămâneau destui oameni pentru organizarea unui proces.
— Să ne gândim între timp la ceva plăcut care să‑i amuze pe spectatori, a propus împăratul. Tigellinus, trebuie să te ocupi să existe şi câţiva tineri sănătoşi, fete şi băieţi, pentru spectacolul de teatru, nu doar sclavi însemnaţi cu fierul roşu.
DESPRE AUTOR
Fiu de preot, născut în anul 1908, absolvent al Colegiului Normal din Helsinki în 1926, Mika Waltari se bucură de un imens succes la apariţia primului său roman, de factură expresionistă, Marea iluzie, în 1928. Tînărul scriitor se află în atenţia criticilor, care fie îl contestă, fie îl laudă, comparîndu-l cu Paul Morand, Hemingway sau Scott Fitzgerald. După teologie, studiază filozofia şi estetica la Universitatea din Helsinki pînă în 1929. Redactor la Revista Finlandei, reporter la radio, cronicar literar, Mika Waltari se impune rapid ca romancier şi dramaturg. Autor extrem de prolific, scrie romane psihologice, istorice şi poliţiste, nuvele şi povestiri, literatură pentru copii, piese de teatru şi scenarii de film. Romanul Femeia şi străinul, publicat în 1937, este tradus în şaisprezece limbi. Dar notorietatea internaţională i-o aduce Egipteanul (1945), impresionantă recreare a Egiptului din secolul al XIV-lea î.Hr., tradus în peste treizeci de ţări, care-l propulsează printre cei mai citiţi autori din lume. În 1955 apare Etruscul, un incitant roman de aventuri şi, totodată, o adevărată enciclopedie romanţată a civilizaţiei mediteraneene din secolul al V-lea î.Hr. În 1957 devine membru al Academiei Finlandeze, iar în 1970 primeşte titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Turku. Mika Waltari a murit în 1979, la Helsinki. Din opera lui, la Editura Polirom au apărut Etruscul (2002, 2010), Amanţii din Bizanţ (2003, 2008, 2011), Egipteanul (2003, 2008, 2013, 2015), Mikael Karvajalka (2005) şi Secretul împărăţiei (2007).
Informaţii puse la dispoziţie de Editura Polirom. Sursa foto autor: www.15min.lt
