Abominabilul Fracasse sau cum să-ți faci copilul să citească

Chiar așa, cum?

Pe când îi citeam eu poveștile, o lăsam să aleagă. Cerea de fiecare dată ”Cei trei frați și zmeul”. Așa, de șmecherie, pentru că era interminabilă, după care negociam o Scufiță Roșie, o Capră cu trei iezi, mă rog, ceva la care să nu adorm eu pe la jumătate. Când a învățat să citească i-a luat pe frații Grimm, Creangă și Alexandru Mitru, basmele contesei de Segur. Trecerea la micile romane pentru copii a făcut-o natural: Emil și detectivii, Matilda, Uriașul Bun și Prietenos, Habarnam. Până aici, totul în regulă. Încă nu apăruse Harry Potter, deci urma să navigheze prin vasta lume a romanelor sub îndrumarea mea. Așa credeam. Am încercat să o îndrept către inepuizabilul Jules Verne, către Alexandre Dumas și Constantin Chiriță, cei pe care i-am iubit și îi știam aproape pe de rost. A citit primul volum din ”Cireșarii”. Nu au interesat-o următoarele. De Jules Verne sau de ”Cei trei mușchetari” nici nu a putut fi vorba. Ce să mai zic de ”Toate pânzele sus!”? Sau ”Mizerabilii”?

Intra în vârsta aceea în care începe întâlnirea cu sine și desprinderea de părinți, iar dinspre partea mea, desprinderea se simțea ca o smulgere. Știam că e inevitabilă, că e necesară, dar durea. Adolescența poate fi o vârstă înspăimântătoare pentru un părinte anxios. Angoasă care se infiltra în suflet pe măsură ce admirația și entuziasmul din privirea copilului erau înlocuite cu un soi de plictis.

Nu am încercat să o leg de mine, ce aș fi vrut era să mă țes eu cumva în mintea ei, să mă asigur că nu ne vom înstrăina vreodată, în ciuda ciondănelilor zilnice. Și cum pentru mine cărțile au fost întotdeauna importante, am încercat să o fac prin intermediul lor. Pentru că dacă împărtășim același entuziasm față de Contele de Monte Cristo nu putem să ne îndepărtăm, nu-i așa? Nicio șansă, insistențele mele cu un titlu sau altul nu făceau decât să o călească în lupta de rezistență care părea că se desfășoară între noi.

Într-o bună zi mi-a spus că vrea să se facă actriță. Am prins momentul să mă insinuez cu altă preferată din copilărie. Ce poate fi mai potrivit pentru o actriță aspirantă ca un roman despre o trupă ambulantă de actori, o poveste romantică de amor, răpiri, deghizări, rivalități, castele… Așa că i-am luat ”Căpitanul Fracasse” de Theophile Gautier. După care am prelucrat-o spunându-i cât de minunată e cartea, am obligat-o în fiecare zi să citească vreo zece pagini, am citit în paralel cu ea, am discutat zilnic cât a parcurs, am anticipat, am încercat să o molipsesc cu entuziasmul meu, tot mai palid… și am încercat să ignor lehamitea. Mi-a făcut hatârul, a terminat cartea, după care mi-a spus că o urăște.

Nu se poate, eu am iubit-o! Nu am trecut ușor peste eșec. Am mai adus vorba, când și când, de nefericitul Fracasse, am încercat să trezesc un entuziasm retroactiv, amintind de castelul sumbru și ruinat la început, moartea lui Matamore în vijelie, executarea tâlharului Agostin, răpirea Isabellei, finalul apoteotic. Până într-o zi când m-a privit drept în față cu frumoșii ei ochi verzi și mi-a spus: ”Îmi amintesc doar cât de tare l-am urât, în rest nu mai țin minte nimic, nimic. Aș vrea să nu fi citit, să nu fi văzut și să nu fi auzit niciodată de Căpitanul Fracasse!” Și s-a scuturat de dezgust.

M-a descumpănit vehemența respingerii. Simțeam că mi se adresează și mie. Unde am greșit? Am recitit cartea, am încercat să o văd prin prisma ei. Mi-am dat seama că eu am fost un cititor superficial, ea, unul metodic. Eu am citit-o de capul meu și am patinat lejer peste nesfârșitele descrieri pe care ea, de nevoie, le-a parcurs temeinic, doar urma să le discutăm. Eu am sărit vesel ca un greier către locurile unde era acțiunea. Ea, ca o furnicuță, a ținut piept furiei descriptive a autorului. Castele, conace, hanuri de țară, forme de relief, fenomene meteorologice, animale, păsări, totul înfățișat în amănunt. Un nas nu apare fără să aflăm dacă este lung sau scurt, subțire sau gros, cârn sau borcănat, roșu sau palid. Un petic de pânză nu flutură fără să ni se spună consistența, culoarea, modelul, gradul de uzură, eventual proveniența. Totul copios asezonat cu referințe mitologice. Bine, dar baza… baza e povestea de iubire, puritatea Isabellei, noblețea lui Sigognac. Iar cei din jurul lor sunt și mai interesanți: frivolitatea comediantelor, devotamentul înspăimântător al Chiquitei, aroganța lui Vallombreuse. Iubire răbdătoare, ură viscerală, mârșăvie, eroism, dueluri, bătăi….

Cum de nu mi-am dat seama? Da, mie mi-au plăcut poveștile eroice, ea însă le-a preferat întotdeauna pe cele amuzante. E o șugubeață, iar Hermes, tricksterul, a fost zeul ei preferat din Legendele Olimpului. Dintre Făt-Frumos și Păcală, îl alegea pe ultimul. Asta e, am dat-o în bară. Țesătura a pârâit și s-a destrămat.

După episodul Fracasse, a sărit direct și din proprie inițiativă la ”De veghe în lanul de secară”, iar eu i-am dat, poate cam devreme, ”Catch-22”. Cu cele două a demarat cariera ei de adevărat cititor.

După câțiva ani (citea entuziamată ”Levantul”), discutam despre cum ar arăta viitorul ei ideal. Între timp renunțase la ideea actoriei (o fi contribuit și căpitanul Fracasse?).

– Voi avea un restaurant, îmi zice. Și o să aibă un nume ceva cu ”ridiche”.

– De unde și până unde ridiche? zic eu.

– Nu știu, îmi plac ridichile.

– Ridichea de lună? încerc să contribui.

– Nț.

– Ridichea uriașă?

– Nț.

– Ridichea frecată? mai zic, numai pentru a primi aceeași privire plictisit/condescendentă de adolescentă. Brusc, o luminiță scânteie în capul meu, mustăcesc și zic:

– Ridichea încoronată?

– Mda, poate. Ceva cu ”ridiche”, văd eu ce. Adică, îmi traduc, ”Hai s-o lăsăm baltă.”

Și totuși, e un fel de victorie. Pentru că am înțeles. Nu e o epifanie, o mare înțelegere, e doar cât un grăunte, cuibărit lângă un grăunte de satisfacție. Și, pentru un moment, mă relaxez. Pentru că acum știu că pe lângă cromozomii comuni, pe lângă ceea ce încercăm să construim: poduri solide de principii împărtășite, punți aeriene pe care să ne duelăm în idei, și care uneori par atinse de blestemul meșterului Manole, avem între noi și niște obscure, statornice tuneluri în care stau pitite lucruri uitate, nespuse, ignorate, vagi, dar în care, oricât de adâncă bezna, ne vom întâlni mereu.

Moneda răspunse marcă la întrebarea pusă. Bachus triumfase asupra zeiței Fortuna. ”Bine, mă voi îmbăta”, exclamă Lampourde care, după ce șterse noroiul de pe piesa de aur, o lăsă să alunece în chimirul adânc ca o prăpastie, menit fiind să înghită o mulțime de lucruri.

Și, mărind compasul, se îndreptă grăbit spre cârciuma ”Ridichea încoronată”, sanctuar obișnuit al libațiilor sale închinate zeului viței de vie.

”Căpitanul Fracasse”, de Theophile Gautier

Sursa foto scriitor: http://www.paris75003.fr/theophile-gautier/