Cazarma U, un spațiu solid, bine conturat, cu zidurile ei groase, lăsate cu cărămizile la vedere, un spațiu despre care am auzit că s-ar putea transforma într-un hotel (la mine așa a ajuns un zvon, n-am avut timp să-l verific, deci îl las ca atare). Multă, foarte multă sculptură, răspândită pe cele două etaje ale clădirii și la parterul acesteia. Pentru mine e de departe cea mai mare expoziție de sculptură văzută până acum, cu zeci de exponate ordonate după diverse criterii de curatorii expozițiilor care împreună alcătuiesc unul dintre cele mai bine definite proiecte din cadrul programului Timișoara 2023 – Capitală Culturală. Sorina Jecza, prin intermediul Fundației Triade, și-a asumat acest proiect în totalitate, astfel încât la acest moment, putem vorbi despre una dintre cele mai reprezentative expoziții din spațiul european dedicat sculpturii de for public, dar și de mici dimensiuni. O foarte bună cunoscătoare a artiștilor și fenomenului din ultimele câteva decade, fie și pentru că Petru Jecza a fost unul dintre cei mai reprezentativi sculptori ai acestei perioade, Sorina Jecza a gândit proiectul temeinic, formând împreună cu curatorii expozițiilor o echipă imbatabilă. Dincolo de faptul că vizitatorii au avut imensa surpriză să vadă în sălile de la primul etaj, dar mai ales de la cel de-al doilea etaj sculpturi ale unor artiști foarte mari, consacrați pe plan internațional, cu portofolii de excepție, rămâne certitudinea că acest proiect se va constitui într-un reper profesionist pentru cei care vor dori să realizeze evenimente de acest fel pe viitor în România sau în numele țării. E un efort imens să faci în așa fel încât atât de multe sculpturi, de dimensiuni și forme dintre cele mai diferite – de la instalații și până la grupuri de statuete de mici dimensiuni – și din materiale diverse, să fie adunate sub același acoperiș pentru o perioadă de timp destul de generoasă. Dincolo de cheltuielile logistice pe care le presupune realizarea expoziției în sine, vorbim de opere artistice care s-ar putea vinde oricând la casele de licitație cu prețuri foarte bune, ceea ce pune în discuție și problema securității spațiului expozițional – alt cost de luat în seamă când vine vorba să organizezi un astfel de eveniment.
Sorina Jecza împreună cu Ciprian Mureșan, Alina Șerban, Ioana Vlasiu și Reka Csapo Dup, curatorii expozițiilor răspândite la cele două etaje, au reușit să dea contur un panorame a fenomenului sculptural din spațiul românesc din ultimii mai bine de 50 de ani, astfel încât vizitatorului îi ia ceva timp să înțeleagă, înainte de orice, ce i se arată. Revelațiile se succed cu o viteză uluitoare, chiar și pentru un cunoscător, iubitor de artă plastică în general. E absolut fascinant să vezi în capul unei scări, unind podeaua cu tavanul podului una din coloanele din frânghii groase ale lui Mircea Cantor (sunt mai multe în întreaga expoziție) pentru ca două camere mai încolo să nu te opri din a admira operele create de Aurel Vlad, sculpturile de mari dimensiuni în metal create de Paul Neagu sau cele de for public ale lui Mircea Roman. E absolut fabuloasă călătoria în această lume din care mișcarea nu este deloc absentă, din contra, ea este generată de obiectele create de artiști în diverse decade. Impresionant să vezi la un loc o diversitate de preocupări artistice, explorări de idei, spații alternative de creație și combinații neașteptate de materiale, după cum greu de uitat sunt formele ca atare pe care le-au căpătat ideile artistice explorate și exploatate minuțios de artiști. Intri în jocul propus de Gabriela Vanga și urmărești pe monitorul de pe peretele sălii clipul cu ritualul ale cărui urme pe vezi pe jos, în mijlocul sălii; cu greu etichetezi ceea ce vezi ca fiind sculptură, dar îți aduci aminte că în fapt proiectul se cheamă și sculptură după.
Demersul artistic al Gabrielei Vanga nu e singurul care te provoacă și te scoate din zona de confort, mai sunt câteva astfel de încercări. Pe unele le accepți ca atare, le înțelegi valoarea intrinsecă, tocmai pentru că poartă în ele semnele culturale ale unor timpuri pe care nu le-ai prins/trăit sau ale unor spații culturale prea puțin explorate și/sau studiate. Cu cât te apropii mai mult de parterul clădirii, cu atât mai mult obiectele își pierd din valoarea intrinsecă, cu alte cuvinte vorbim despre tot felul de instalații de obiecte, combinații șocante de materiale și culori tari, adesea diforme și greu de privit, dar care par să exprime spiritul epocii. Nu e o încheiere de expoziție, nu putem vorbi despre un punct de plecare pe traseul expozițional și unul de sfârșit. Nu există nici săgeți și nici indicatoare în acest sens nicăieri în spațiile Cazărmii U. În schimb ai multă informație pe pereți, plasată la vedere întotdeauna și suficient cât să provoace vizitatorul să caute și singur informații lămuritoare cu privire la cine sunt artiștii sau ce opere ale acestuia fac parte din expoziție.
O discrepanță uriașă între cele două etaje și parterul cazărmii, unde erau mai multe expoziții – trei la număr – în fapt rezultatele unor rezidențe artistice sau ale unor explorări ideatice care au pus în evidență multe din obsesiile generațiilor actuale. Dincolo de evidență – sacrificarea totală a dimensiunii estetice, care pare că și-a pierdut definitiv funcționalitatea – vizitatorul se vede obligat să exploreze combinații de deșeuri și materiale definitorii pentru construcțiile moderne (celebra spumă izolatoare, mult, foarte mult plastic, în exces chiar și mult prea puțin sau aproape deloc piatră, lemn sau metal). Explorări din care iese definitiv învins, resemnat, căci se pare că răspunsul la întrebarea subînțeleasă din titlul ales cu atât de mare finețe de Sorina Jecza – după sculptură / sculptură după – este unul singur – nu mai există sculptură în sensul clasic al cuvântului, ci doar urme, combinații de tehnici și fragmente de instrumentare specifice, menite să aducă aminte că da, cândva se făcea sculptură. Despre cum este valorificată toată această istorie a artei sculpturală, despre cum și dacă mai funcționează memoria unor materiale inerte vorbim altădată.
Am ieșit din Cazarma U obosită, cred că e cuvântul care exprimă cel mai bine starea de fapt. Mi-am dorit foarte mult să văd expoziția, dar n-am găsit nicăieri o informație cu privire la cât timp ar trebui să-mi iau ca să îmi fie și plăcută experiența, sau la cât de mult ar trebui să vizitez la o singură vizită. Pentru că da, acum știu, în realitate ar fi trebuit să fac cel puțin trei vizite, câte una pentru fiecare palier al clădirii și să-mi acord suficient timp pentru introspecție, pentru așezarea în mine a tot ceea ce urma să primesc pe cale vizuală. Pe de altă parte, mi-ar fi plăcut să întâlnesc la fața locului voluntari sau ghizi dornici să ofere și alte informații decât despre cât costă biletul (da, l-am plătit cu mare greutate, pentru că deși nu venisem chiar la ora deschiderii, la casierie nu era nimeni capabil să folosească asumat un POS). Nu fac parte dintre cei care-și doresc cu orice preț dialogul în timpul unei vizite într-o expoziție, dar când n-ai catalogul la îndemână și nici foarte mult timp la dispoziție simți nevoia unor scurtături, care de această dată puteau fi oferite de niște voluntari sau ghizi.
Știu că o expoziție sau un proiect de anvergura celui pus la cale de Sorina Jecza și Fundația Triade nu poate ține locul unei educații artistice temeinice, dar în același timp sunt convinsă că după sculptură / sculptură după este sinteza unui curs de istoria sculpturii românești din ultimii cel puțin 30 de ani. Și cu această sinteză se pot construi multe, foarte multe. Provocarea a fost lansată de Sorina Jecza, de urmărit să vedem cine o acceptă și o duce la următorul nivel.
*
după sculptură / sculptură după – Cazarma U Timișoara
(4 mai – 30 noiembrie 2023)
În câte feluri mai trăiește încă SCULPTURA?
Înțeleasă secole de-a rândul ca monument, ca reprezentare simbolică menită să fixeze în conștiințe un loc sau un eveniment memorabil, își mai păstrează încă sculptura valabilitatea convenției?
Limitele în care era ea înțeleasă în vechime mai sunt respectate?
Ce mai poate surveni după ce marile modele și-au desăvârșit manifestările?
Își mai găsește sculptura românească azi îndreptățirea, după experiența lui Brâncuși?
Acestor multiple întrebări, proiectul ‘după SCULPTURĂ / SCULPTURĂ după’ le propune câteva răspunsuri, printr-o serie de evenimente expoziționale, desfășurate timp de șapte luni, între 4 mai și 30 noiembrie 2023 la Cazarma U din Timișoara (Piața Mărăști nr. 2).
Pe parcursul celor 7 luni vor fi prezenți și artiști invitați în expoziții temporare, cum ar fi Andreea Albani, Andrei Arion, Radu Comșa, Arantxa Etcheverria, Camilia Filipov, Vlad Olariu, Bogdan Rața, Larisa Sitar, Lera Kelemen (expoziția AWOL (Absent Without Official Leave, curatoriată de Horațiu Lipot), Terence Muskiwa (curator: Catinca Tăbăcaru). Vor susține performance artiștii Alex Mirutziu și Gabriela Vanga.
În cadrul acestui proiect, am reunit o selecție impresionantă de peste 70 de artiști, atât din Romania, cât și din străinătate, care vor transforma Timișoara într-un adevărat oraș al artei contemporane.
Program de vizitare
- miercuri – joi: 13:00 – 20:00
- vineri – duminică: 12:00 – 20:00
Accesul se face pe bază de bilete de intrare. Bilete se achiziționează de la librăria La Două Bufnițe din cadrul cazărmii și costă 20RON.
Intrarea este liberă pentru copiii sub vârsta de 14 ani, elevii și studenții legitimați cu carnet de elev/student și pensionarii.
Intrarea se face de pe strada General Eremia Grigorescu
Conceptul expozițional este dezvoltat de Sorina Jecza și Attila Kim prin Fundația TRIADE și Attila Kim & Architects.
Susțin realizarea acestui proiect, ca sponsori principali: Catena, Cerealcom Timiș, UniCredit Bank, Cramele Recaș.
Proiectul face parte din Programul cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023” și este finanțat prin programul Inside Timișoara 2023, derulat de Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, cu sume alocate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii și de Consiliul Județean Timiș, prin Programul TimCultura 2023.
