Iorgu – „Dumnealui este poetul Bacovia…”

„Cum vă simțiți azi, domnule Bacovia? îl întrebă doctorul Tomescu, intrând în rezerva din capătul culoarului, urmat de câțiva tineri, ce păreau a fi mediciniști.

Cum să se simtă? Ca un idiot…” Adrian Jicu

„Emanuel privi uimit, absent, umbrele negre care îi reprezentau scheletul; cea mai secretă și intimă structură a corpului lui imprimată acolo în transparențe întunecate și funebre.” Max Blecher

Din Iorgu, cartea lui Adrian Jicu, se vede că Bacovia a fost și așa cum știm sau bănuim, deprimat până la a spune că „lumea-ntreagă pare un mormânt”. Dar poetul a fost și altfel, iubitor de excese, cât s-a putut, rătăcitor nocturn prin localuri insalubre, îndrăgostit sau doar iubind femeia, inadecvat social, salvat din situații stânjenitoare când de tată, când de nevastă, privitor de la fereastra grădinii sau, conjunctural, de la fereastra ospiciului.

Autorul realizează un studiu social consistent. Efectul-surpriză este o tehnică folosită frecvent pentru a crea un personaj neobișnuit.

Bacovia pentru literatură, Iorgu sau Iorguț pentru apropiați, Gheorge D. Vasiliu a fost, cum scrie în actul de căsătorie cu Agatha Grigorescu, datând din 1928, de profesie avocat.

Tatăl, pragmatic, visa ca băiatul să-i continue munca la băcănie: „pruncul se va numi Gheorghie și va fi negustor.” (p. 19) Mama voia altceva pentru băiatul ei, pe care-l alina, când era mic, să nu mai plângă, cu promisiunea unui viitor de om subțire: „procurorul mamii, procurorul mamii. Pusese în aceste cuvinte toată dragostea ei de mamă și toată neputința ei de femeie.” (p. 21)

Până să devină mai curând un poet cunoscut decât om al legii, tânărul Iorgu, elev la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, răspunde la ancheta inițiată de Spiru Haret despre starea școlii românești. Directorul liceului primește din partea ministrului felicitări pentru un asemenea elev:

<<Trimisese un poem, pe care ministrul îl citi încântat, împărtășindu-l apoi consilierilor și inspectorilor, într-o ședință în care i-a lăsat pe toți bouche bée: „Liceu, — cimitir/ Al tinereții mele —/ Pedanți profesori/ Și examene grele…/ Și azi mă-nfiori/ Liceu, — cimitir/ Al tinereții mele!” >> (p. 41)

Remarcat se face tânărul Iorgu, dar nu în sens pozitiv, și cu prilejul vizitei Majestății sale Carol I, care sosea în Bacău pentru a participa la inaugurarea Palatului Administrativ. Împreună cu alți doi tineri, Iorgu strică festivitatea, cerând din sală, cu vehemență, drepturi pentru muncitori și scandând lozinci socialiste împotriva monarhiei. Cei trei sunt exmatriculați, pedeapsă de care se arată foarte mândri. Negustorul Dumitru Vasiliu își strică un pic numele în târg, fiind considerat, din pricina fiului, simpatizant al anarhiștilor.

„— Ce-ai să faci acum, Iorgule, ce-ai să faci? Crezi tu că se trăiește cu vorbe și cu idei?

— Bani, bani, bani! Altceva nu știi!… M-oi descurca eu cumva!” (p. 53)

Bani nu găsește Iorgu nici mai târziu, în cercul lui Macedonski, unde este totuși imediat recunoscut ca mare poet și botezat cu nume nemuritor pentru literatură:

„— Ești mare, Vasiliule, ești mare! Să mergem la café să te prezint tuturor!

Porunci să-i cheme o trăsură și porniră val-vârtej:

— Prieteni, ascultați-mă! Vă prezint un mare poet: Bacovia! Bacovia! Bachus via! Să închinăm această cupă întru gloria lui și a poeziei adevărate! Vivat! Vivat! Vivat!

Și ciocniră zgomotoși. Era, în aceste cuvinte, mai mult decât o laudă conjuncturală. Entuziasmul maestrului echivala cu un cec în alb, pe care generosul Macedonski i-l semna, la masa unde ședeau împreună cu N.D. Cocea, Al. Bogdan-Pitești și alți simboliști. I se deschideau perspective frumoase, și imediat fu publicat în câteva dintre revistele noi.” (p. 94)

Mergând pe urmele personajului, cronicarul folosește ocazia pentru a recrea atmosfera de epocă. În pagină apare Iașiul vechi, oraș cu garnizoană militară și, mai ales, cu gară mare, în unele zile mai puțin aglomerată. Ajuns la Iași ca să urmeze Școala Militară, fiul își urmărește tatăl negociind prețul unei călătorii cu trăsura până în dealul Copoului. Tatăl se ocupa în mod curent cu negocierea, doar era băcan, lucru care-i displace lui Iorgu, pasionat de timpuriu de poezie și de partea sentimentală a vieții. Dialogul cu birjarul este savuros:

„Coborâră în gara impozantă și căutară o birjă.

— Cât vrei, nene, până la Școala Militară? întrebă Dimitrie un muscal cocoțat pe capră.

— Păi cât să vreau, domnule, răspunse acela: pentru domnia ta și pentru băiat, că aveți și ceva bagaje, mi-i da cinci lei.

— Fugi, dom’le, de-aici, se burzului Dimitrie.

— Păi ce, ne duci la Vaslui?! Cu banii ăștia cumpăr jumate de birjă!

— Hai că ți-oi lăsa la patru lei, ca să trăiesc și eu!

— Trăiești, trăiești, nu-mi spune mie de astea! Uite, 3 lei, dacă vrei, dacă nu, ne-am duce pe jos, că nu-i chiar așa departe, și dădu să apuce geamantanul…

Dar muscalul sări iute:

— Fie și cu trei, să-mi fac și eu safteaua, că de dimineață de când stau niciun mușteriu, zică c-a intrat lumea la apă…

Și porniră, trap-trap pe caldarâm, până în ulița Zugravi, plină de hârtoape, trecură pe lângă cișmeaua Păcurari, urcară apoi în strada care-și luase numele de la găzarii care veneau tocmai de pe la Moinești și Zemeș, ocoliră biblioteca universitară și apucară în sus, spre Copou, minunându-se de clădirile și palatele ce se deschideau privirii, de-o parte și de alta a străzii. În zare, străjuită de copaci, se vedea clădirea universității, dar ei se abătură la dreapta, pe o străduță pietruită, și imediat intrară într-o curte largă, trecând de porțile din fier masiv, unde un soldat îi întrebă pe cine caută. Îi dădură lămuririle necesare și acela îi lasă să treacă.” (pp. 74-75)

Orașul este frumos, destul de animat, ceea ce Iorgu nu poate spune despre viața cazonă, care creează asupra lui un efect memorabil. Tânărul, destul de ocrotit acasă, e înspăimântat de dormitorul comun, în general, de disciplina de fier a instituției. Abandonul său seamănă cu o evadare. Poetul nu era făcut pentru militărie, nici milităria pentru el:

„Nu-i de mirare că, după două săptămâni, se treziră cu el acasă. Fugise din internat, în uniformă de cadet, profitând de neatenția paznicului. Nici geamantan, nici altceva nu-i trebuise, mulțumit că scăpase… Firește, fură lacrimi și discuții aprinse, dar nu avură ce-i face. Amenința că-și pune ștreangul de gât. Aia nu-i școală, e pușcărie curată! le spuse pe un ton răstit, care-i convinse că nu glumea. Cu așa ceva nu se putea glumi…” (p. 78)

Iorgu iubea intimitatea, avea nevoie de un confort minim, așa cum se întâmplă să aibă în camera pe care i-o pune la dispoziție, la București de data asta, sora lui. După episodul evadării de la Școala Militară, Iorgu venise în marele oraș pentru a urma cursurile Facultății de Drept. Visul mamei de a-și vedea băiatul procuror începea să se contureze:

„Urcară într-o birjă și porniră spre casă, unde îl instalară într-o odaie a lui, cu sobiță de teracotă cărămizie și ferestre largi, unde-și putea vedea de-ale lui nestingherit. Era exact ce-și dorea: confortul unei locuințe burgheze și posibilitățile infinite pe care i le dădea unui tânăr capitala. Își despachetă lucrurile, aranjându-le cu grijă, ajutat de Lina, bucuroasă să-i dea o mână de ajutor fratelui mai mare. Niște cărți, niște caiete, coli albe, un condei și o călimară, o reproducere după Hristosul lui Guido Reni, frumos înrămată, pe care o primise în dar de la Pachia, două cămăși în carouri, o vestă și un sacou, două perechi de pantaloni, ceva rufărie intimă, șosetele împletite de Zoe, o pereche de pantofi maro și un palton ros în coate, dar încă elegant. Asta era toată averea lui. Cu asta pornea la drum. Se trânti pe patul cu așternuturi proaspete, mirosind a iasomie, și adormi dus.” (p. 81)

Semnificativ pentru personajul atipic care devenise Iorgu este și episodul renunțării la un premiu important, primit și de Arghezi în anul acela. Agatha îi dă întâlnire soțului ei la Capșa, pentru a merge împreună la festivitatea de decernare. Iorgu ajunge la Cercul Militar, străbătând un oraș aglomerat, care-l irită cu trăsurile lui, cu eleganța epatantă a trecătorilor de pe Calea Victoriei, dar se întoarce, fiindcă uitase să ia invitația. Va renunța să intre la festivitate, retrăgându-se într-un local obscur, cu gândurile sale:

„La cinci fără un sfert, în față la Capșa, da? Să nu cumva să întârzii! Vezi că ți-am călcat costumul cel nou. Și să nu uiți pălăria! Cafeaua e în bucătărie. Eu plec acum la școală. Pe curând, dragul meu.

Dădu din cap, fără prea multă convingere. Toată noaptea nu dormise, cu gândul la mare întâlnire de la Cercul Militar, unde urma să i se acorde Premiul Național pentru Poezie. Lui și lui Arghezi. Oricât de măgulit ar fi fost, un gând nu-i dădea pace. Un premiu împărțit la doi?! Nu cumva era o încercare de a drege busuiocul? Ediția Poezii, ieșită de curând la Fundație, era o catastrofă, cu erori de tipar și intervenții impardonabile în text… Își pusese toate speranțele în această antologie, truda lui de câteva decenii. Când colo, se trezise cu un volum modest, în care arogantul ăla de Maniu intrase cu cizmele. Pe el nu-l întrebase nimic… Îi scoseseră ochii cu un contract și cu niște bani iar Agatha îl îndemnase să semneze degrabă, bucuroasă că, în sfârșit, își vedea visul cu ochii și soțul editat sub auspicii regale.” (p. 192)

„Agatha îl aștepta, într-adevăr, cu un amestec de neliniște și ciudă. Își făcuse, sărmana, tot felul de scenarii, care mai de care mai întunecate, mai ales că, în ultima vreme, dipsomania lui se accentuase. Se liniști când îl văzu teafăr. Dar nu se putu abține să nu-l întrebe, mimând indignarea, de ce nu venise. Răspunsul, pe un ton copilăros, o făcu să-și uite supărarea:

— Când am văzut atâția comisari și jandarmi… ce să mai intru? Să trec prin atâtea cordoane? Și-apoi, ce? Sunt copil, să mă încoroneze cu premiu, ca la cursul primar, Măria Sa?” (p. 194)

Ceva din suferința pacientului privit cu detașare de medic — un om sănătos, deci incapabil să înțeleagă perfect boala — amintește de „Inimi cicatrizate”, mărturia tulburătoare a lui Max Blecher despre viața de sanatoriu. Curiozitatea profesională și minuțiozitatea analizei de caz îi repugnă lui Iorgu, care se simte ca o epavă, detașat de „carcasa-i de oase și piele”, suspendat din propria existență, alienat. Termenul „expus” este acoperitor pentru amestecul de stânjeneală, neputință și înstrăinare:

„Dumnealui este poetul Bacovia. Un caz foarte interesant. Suferă de tulburări nevrotice în formă repetată, pe fondul consumului de alcool. Se poartă blând și, după cum puteți vedea, are întipărită pe chip o melancolie adâncă. Iar aici, în fișa clinică, aveți și un istoric relevant, le explică el, cu paludism în copilărie, sifilis în adolescență, o eczemă niciodată pe deplin vindecată, plus episoade repetate de insomnie și dipsomanie. Iar pe deasupra scrie versuri, de-un pesimism tulburător. Să le citiți, domnilor! Că neurologia e și ea poezie, ați înțeles? Trebuie să cobori în sufletul pacientului, fiindcă altfel n-ai cum să-l înțelegi și cum să-l vindeci.

Vorbeau despre el ca și cum n-ar fi fost acolo. De parcă ar fi fost vorba despre măsuța albă din colț, cu un picior defect, sau despre caloriferul de sub fereastra cu cercevele scorojite. Se simțea stânjenit de ochii ațintiți asupră-i. Se strânse și mai tare în colțul patului, acoperindu-se cu pătura în carouri, pentru a-și acoperi nevolnicia. Pentru că ăsta era adevărul: se simțea nevolnic. Expus, cu carcasa-i de oase și piele, în fața unor tineri care-i puteau fi copii. Și care-l priveau sfredelitor, în loc să-i dea un pic de vinișor și să-l scutească de tot circul ăsta în care el era animalul din cușcă. În schimb, ei îl întrebau despre dureri, despre sensul vieții, despre Dumnezeu și alte bazaconii, care-l făceau să se simtă ca pe vremuri, ca la examene. Le întoarse spatele, lăsându-i să vorbească singuri, până ce Tomescu le sugeră să iasă.

Păi ce? Era cobaiul lor? Paiața lor? Se privi în oglindă, analizându-și fața nerasă, de schimnic. Câteva cute se întrezăreau îndărătul firelor de păr și mai ales o expresie de oboseală și îmbătrânire. Carnea dădea semne de uzură. Astăzi nu mai sunt eu, își zise, și se întoarse spre măsuța pe care avea pachetul cu țigări…” (p. 200)

În sintaxa poetică bacoviană impresionează frecvența punctelor de suspensie, sugestie a fragmentarității. Nu poate fi o coincidență că multe enunțuri din „Iorgu” sunt urmate de puncte de suspensie, sensuri în ecou, rămase incomplete, frânte la un moment dat, amânare a sfârșitului. Particularitatea aceasta este în „Iorgu” o preluare de stil, o intrare frumos premeditată în viziunea unei lumi care se dezintegrează, își pierde liniile de continuitate și coerența, o lume a cărei caracteristică esențială este deprimarea.

Interesantă recuperare a biografiei lui G. Bacovia, „Iorgu” este o carte care trezește interes, are imagini puternice, un ritm potrivit derulării întâmplărilor, deloc puține, din viața poetului, demontează unele prejudecăți și validează altele. Nimic nu-i plicitisitor în povestea lui Iorgu. Nu lipsesc notele decadente, ironia și senzația „sfârșitului continuu”, ca să preluăm sintagma lui I. Caraion.

Lectură necesară, „Iorgu” aduce o schimbare de perspectivă în receptarea vieții și operei bacoviene.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

Născut în 1979, la Bacău, ADRIAN JICU este lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri“ din Bacău și director al Bibliotecii Județene „C. Sturdza“. A absolvit Facultatea de Litere și Științe a Universității din Bacău şi este doctor în ştiinţe umaniste cu o teză intitulată H. Sanielevici: Studiu monografic. În prezent semnează cronici literare, comentarii critice, recenzii etc. în revista Ateneu și ține rubrica „Debuturi“, în revista Convorbiri literare. A publicat volumele Dinastia Sanielevici: Prințul Henric, între uitare și reabilitare (Cartea Românească, 2008), Coordonate ale identității naționale în publicistica lui Mihai Eminescu: Context românesc și context european (Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2012), Caruselul cu hamsteri: Decupaje din literatura postdecembristă (Casa Cărții de Știință, 2014), Mon cher Basile: Eseu despre identitarul lui Vasile Alecsandri (Casa Cărții de Știință, 2014), Baricada de hârtie: Cronici, recenzii și alte anacronisme (Casa Cărții de Știință, 2020). A obținut Premiul Special „Mihai Eminescu“ al Centrului Cultural și al Societății Scriitorilor din Bucovina (2014) și Premiul de Excelență pe anul 2013 în domeniul eminescologiei, acordat de Centrul Academic Internațional Eminescu din Chișinău (2014)

Las mai jos alte fragmente:

„A doua zi se prezentă la Facultatea de Drept, unde înaintă o cerere prin care solicita să se înscrie ca student în anul I. În primele săptămâni, audie cursurile cu regularitate, dintr-o curiozitate de provincial convins că Bucureștiul e altceva. Ușor-ușor, entuziasmul păli. Nu era mare diferență între profesorii bucureșteni și cei pe care îi suportase cu greu în liceu. Unii păreau chiar mai pedanți, cu gesturile lor teatrale, plutind în sfere înalte, de unde abia catadicseau să coboare în amfiteatrele întunecoase pentru a-i lumina pe novici. Se întrebă dacă aroganța profesorilor era direct proporțională cu nivelul la care predau. Sau poate creștea pe drumul dinspre provincie spre capitală, pe care mulți îl făcuseră în pingele, mâncând un covrig la trei zile și dormind pe la gazde, unde se umpluseră de păduchi și de ploșnițe? Nu cumva toată aroganța asta era doar o sfidare a unui trecut de care nu voiau să-și amintească, acum că totul le mergea din plin și aveau catedre bine remunerate, procese bănoase sau chiar intermediau afaceri babane? Mulți profesori se învârteau în cercuri influente, erau consultați în probleme spinoase sau li se cereau interviuri în gazete bucureștene, ceea ce le dădea sentimentul înaltei lor misiuni. Aveau apucături aristocratice, de-ai fi zis că erau descendenți din stirpea Paleologilor sau măcar a Bălenilor. Uitate erau vremurile când stăteau pe la ușile cabinetelor sau ale amfiteatrelor, în speranța că vor intra în grațiile vreunui magistru căruia să-i care geanta.” (pp. 80-81)

„Doar el, el și Camil păreau sortiți sărăciei. N-aveau stomac pentru compromisuri și mizerii morale. Da, știa, erau, în fond, niște naivi, dar nu putea fi altfel…” (p. 205)

„Erau acolo cavouri clădite cu bun-gust, că, na, mortul subțire cu cheltuială se ține. Judecând după cum arătau lăcașurile de veci, era limpede că unii răposați o duceau bine și aici. Lăsaseră moșteniri fabuloase, iar beneficiarii apreciaseră gestul, întorcându-le astfel favoarea. Așa arăta și cel care se profila în dreapta, impozant, din marmură neagră. Avea o arhitectură îndrăzneață, privind sfidător peste cele mai modeste sau părăginite. Intră, atras și de numeroasele coroane de flori și de brad, semn că înmormântarea se petrecuse recent. O mână pricepută dăltuise o stemă, cu grifoni și coroană în mijloc, adăugând, cu o grafie elegantă, numele Sturza. Oameni cu dare de mână, se vedea și în felul în care fusese construită cripta, în care Iorgu coborî curios. Se întinse pe lespedea de marmură, cu gândul la osemintele ce se odihneau dedesubt. La ce bun toate astea când nimic nu rămâne? Doar ca să-ți vezi numele încrustat frumos, spre mirarea și admirația celorlalți?! Era o liniște stranie, pe care doar adierea vântului o tulbura. Auzea, la răstimpuri, zgomote indistincte, care parcă veneau de departe. Un soi de șuierat frisonant, pe care îl puse pe seama răcelii nefirești ce i se strecura în piele. Tavanul parcă se apropia, amenințând să-l strivească în cavoul devenit, dintr-o dată, prea strâmt. Vru să strige, dar nu putu, ca și cum i s-ar fi pus o gheară în piept. Simțea că se înăbușă și ieși în fugă, împiedicându-se pe trepte, spre mirarea unor bătrâne, care-și făcură cruce văzându-l…” (pp. 85-86)

„Cine era străinul care-l privea din oglindă? Se apropie, ezitant, de parcă nu-i venea a crede că e el. Și totuși el era, cu hainele alandala, părul vâlvoi și cu ochii încercănați de atâta nesomn. Își pipăi cu băgare de seamă obrazul. Eczema recidivase de câteva zile și, de atunci, nu mai avea pace. Îl chemase pe doctorul de piele Benamides, renumit pentru știința lui, punându-și nădejdea în diagnosticul său. Acela îl consultase cu băgare de seamă, cercetând meticulos șanțurile minuscule pe care boala le săpase pe chipul poetului. Arăta ca o felie de șvaițer — se gândea el, dar nu-i spuse asta pacientului, mulțumindu-se să-i prescrie medicație și să-i explice că va fi nevoie de analize amănunțite. O să-i ia sânge și o să-l trimită în laborator, în capitală.” (p. 155)

Iorgu de Adrian Jicu