Zeițele nu sunt divele timpului prezent

Zeițele au avut (și au încă) aura intangibilității. Ele sunt deasupra tuturor, muritorii nu îndrăznesc să ridice privirea în fața lor, iar întâlnirea dintre o zeiță și un muritor e fie voința primei, fie un joc al sorții din care în niciun caz muritorul nu va ieși învingător absolut. Thalia este ocrotitoarea teatrului. Ei i s-au închinat dintotdeauna cei care au urcat pe scenă ca să facă artă. Fiica lui Zeus și a lui Mnemosyne, cea de-a opta născută dintre cele nouă muze, ei i s-au adus doar laude, toate sub formă de cântec. Din generațiile timpului prezent nu știu câți dintre cei care urcă pe scenă se mai gândesc la Thalia și odele închinate ei, dar bine ar fi să întoarcă privirea peste umăr și să caute în negura timpului ce-a fost la început, atunci și acolo. Chiar și așa, încă se mai păstrează în circulație expresia „a avut îngerul pe umăr”, semn al maximei expresivități și al succesului la scenă deschisă al celui/celei care a jucat într-o seară oarecare.

Zeițe de categoria B este despre cum privesc actrițele relația cu scândura, cu colegii, cum își construiesc cariera, cu ce sacrificii. O relația descompusă într-o succesiune de pași, obligatoriu de făcut și neapărat în ordinea în care au fost evidențiați de Alexandra Felseghi, cea care a scris textul pentru spectacolul regizat de Andrei Măjeri pe baza unei documentări atente. Trei actrițe, trei destine, trei cariere pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare în punctele esențiale. Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca sunt de vârste apropiate, dar locuiesc și sunt angajate la teatre din orașe (foarte) diferite: Cluj, Oradea și Botoșani. Cu studii universitare realizate cu profesori și mentori diferiți, cele trei au avut șansa întâlnirii cu mentori care le-au schimbat fundamental destinele și le-au ajutat să-și construiască cariere solide, lungi, din care nu lipsesc roluri mari, jucate cu aplomb, care au rămas în istoria teatrului românesc. Umorul, autoironia și persiflarea nu îndulcesc, ci scot și mai mult în evidență spaimele care au însoțit fiecare construcție de rol, fiecare mare întâlnire, fiecare nouă apariție pe un afiș cu nume (la fel de) mari. Avizierul și închinarea la el ca la Zidul Plângerii sunt des aduse în discuție, pentru că de acolo pleacă tot: acolo se văd cronicile, acolo afli distribuția noului spectacol și orarul repetițiilor, acolo îți vezi colegii etc. Dar, în fața avizierului actrițele își dau seama că trăiesc într-o lume a bărbaților, o lume în care travestiul a fost literă de lege secole la rând. Iar dacă numele lor, al zeițelor, va fi scris întotdeauna cu litere mai mici, este pentru că s-a inventat special pentru ele „categoria B”. Cel mai sensibil moment din tot parcursul profesional este cel al intersectării/suprapunerii cu cel personal – momentul în care actrițele devin mame. Un moment care apare destul de târziu în economia evoluției artistice, din motive lesne de înțeles, dar care este asumat în totalitate. Dintre cele actrițe, doar Ioana Dragoș Gajdó nu are copil, dar foarte sensibilă a fost scena în care ea spune cu resemnare că al n-a mai veni/sosit. Cât de puternică este relația dintre mentor și actriță s-a văzut la Elena Ivanca, al cărui copil poartă numele mentorului, regizorului care i-a dat inclusiv numele de scenă.

E în spatele acestor povești de viață multă emoție, multe straturi de emoții, dintre cele mai contradictorii, din cele cu care actrițele lucrează în mod obișnuit atunci când construiesc rolurile pe care le performează în diverse momente ale vieții profesionale. E interesant să vezi, spectator fiind, care e perspectiva din culise sau de pe scenă, cum își găsesc actrițele motivația să meargă mai departe, cum înving bolile, cum își asumă pierderile personale și cum își reneagă resentimentele. Dezvrăjirea face parte din planul regizorului Andrei Măjeri, dar nu e una menită să îndepărteze spectatorul de sala de spectacol, ci să-l apropie, să-l facă să înțeleagă și să aprecieze și mai mult efortul și profesionalismul celor care urcă pe scenă doar ca să joace (din fericire, nu să se joace). Cele trei actrițe joacă „de toți banii”, sunt bune, foarte bune, își asumă fiecare replică, se susțin și dau viață unui spectacol viu, deloc plictisitor. Fiindcă în ultimul timp am văzut doar spectacole cu costume alcătuite din piese cumpărate din comerț, punctul tare al întregului show rămân costumele lui Lucian Broscățean. Zeițele nu puteau fi îmbrăcate oricum, așadar perfect justificabilă opțiunea regizorului pentru noua colaborare cu celebrul designer de modă din Cluj-Napoca (cei doi nu sunt la prima colaborare). Costume croite impecabil, cusute cu foarte mare atenție, care îmbracă siluetele cum nu se poate mai elegant. Fluiditatea materialelor pune în evidență efemeritatea rolului, iar dacă ceva rămâne în memoria afectivă a spectatorului este și pentru că costumele contribuie decisiv în acest sens.

383780490_313066988073813_3072866874964476386_n

383222146_313067471407098_5207704883842077764_n

384112845_313067631407082_705720099862767085_n

Nu există zeițe de categoria B, asta o știam și înainte de a vedea spectacolul regizat de Andrei Măjeri. Întotdeauna voi fi în admirația profundă pentru o actriță serioasă, profesionistă, care construiește un rol din detaliile cele mai ascunse și niciodată nu voi aprecia o divă care se folosește (exclusiv) de seducție pentru a ține spectatorul în plasa unei admirații fără rest. Zeițe de categoria B este un spectacol gândit special pentru cele trei actrițe, cu un text bazat 100% pe experiențele profesionale ale celor trei protagoniste, care pune într-o lumină aparte orice carieră de mare actriță din România ultimilor ani. Zeițe de categoria B s-a născut dintr-o nevoie foarte concretă a regizorului, aceea de apreciere corectă a profesionalismului celor trei actrițe și prin intermediul lor a tuturor celor care fac posibil succesul oricărui mare spectacol.