Copil de octombrie – „I-am spus că prefer respirația în pătrat”

„Dumnezeule, e tot prima zi? Nu pot scăpa de impresia că sunt de multă vreme, de foarte multă vreme la voi aici, sus.” (Thomas Mann)

„Te rog să nu-ți amintești mai multe decât poți duce.” (Linda Boström Knausgård)

Scrisul este o „respirație în pătrat”, o soluție de a face față diverselor crize. Cine scrie se salvează, poate nu definitiv, dar ritmul scrisului, la fel ca ritmul respirației, calmează.

În mare parte autobiografică, Copil de octombrie este o rană deschisă. În afară de relatarea experienței de pacientă a clinicilor de boli mintale, care constituie esența cărții, apar în paginile acestea scrise dureros și poetic și observații referitoare la viața socială, spațiul familial, la traversarea diverselor medii care-și pun amprenta asupra unui om cu fragilitate psihică manifestă.

Cartea Lindei Boström Knausgård este o pătrundere în zona întunecată a unui sistem cu importanță socială enormă, care funcționează rece, birocratic, fără empatie, defectuos: sistemul medical. Aproape nimic bun nu e de spus în privința acestui acest subiect nevralgic.

E dificil de stabilit diagnosticul de care suferă o femeie tânără, cu anamneză dezarmantă: un tată internat frecvent pentru sindrom maniaco-depresiv și o mamă cel puțin inabilă în rezolvarea conflictelor de natură emoțională. Ambii părinți lipsesc din ecuația personală a copiilor, sunt absenți de la „evenimentele” psihice importante ale acestora. Părinții sunt depășiți de situație, nu fac față, procedează cum cred de cuviință în privința crizelor majore, ceea ce se dovedește dezastruos pentru întreaga familie.

Nici măcar cauzele primare ale manifestărilor bolii nu pot fi stabilite clar. Domeniul acesta al medicinei nu a progresat suficient pentru a avea probe de necontestat ale evoluției sau involuției afecțiunii neuronale. Cauzele pierderilor de cunoștință de care suferă Linda nu pot fi decât prezumate. De la un punct încolo, femeia pare să fie cel mai bun observator al propriei anxietăți. Sanatoriul ei nu se găsește niciodată pe munte, iar companionii nu sunt oameni de idei, ca Settembrini sau Hans Castorp, personajele din romanul lui Thomas Mann, „Muntele vrăjit”. Atmosfera prezentată de Linda Boström Knausgård este, cum se și face precizarea, mai aproape de „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, celebra carte a lui Ken Kesey, celebrul film al lui Miloš Forman despre mediul alienării.

Totuși, câțiva salvatori există în preajma Lindei. Un însoțitor o convinge să facă mișcare, să alerge pe coridoarele clinicii, lucru de altfel interzis de regulamentele interne. Omul aleargă împreună cu ea, o apără de alți bolnavi agresivi și o învață să se vindece prin mișcare. Mișcarea este o formă de terapie, absolut neinvazivă, neagreată însă de conducerea instituției medicale.

Maria o ajută pe Linda să facă un joc de antrenare a memoriei, cu întrebări importante despre cei patru copii, despre soțul ei, despre complexul de vinovăție, pe care-l au mulți oameni cu afecțiuni cronice — vina de a te fi îmbolnăvit, stricând rostul celorlalți din familie. Memoria fragilă îi permite Lindei să facă o trecere în revistă a caselor în care au locuit, a iubirilor importante, a călătoriilor. Maria îi este alături, luptă în locul ei, o obligă să nu renunțe, îi amintește mereu că are copii pentru care trebuie să iasă mai repede de la ospiciu.

„Jocurile de antrenare a memoriei propuse de Maria erau întru totul invenția ei. Timpul de care avea nevoie ca să mă întrebe dacă îmi aminteam unde am crescut când fusesem mică sau ce s-a întâmplat a doua zi după ce soțul meu a spus că vrea să divorțeze îl recupera punând branulele mai rapid decât oricine altcineva și, după cum ți-am zis, fără ca pacienții să simtă ceva.” (p. 51)

Unii pacienți rezistă mai bine în lupta cu boala psihică, își revin un timp, însă probabilitatea recidivei este mare, cum se întâmplă și în cazul Lindei.

Îngrijorarea Lindei este provocată de conștientizarea pierderii memoriei, un efect secundar al terapiei administrate cu insistență, în ciuda absenței semnelor de vindecare. Tratamentul agresiv, devastator neurologic, este acceptat cu îndoieli justificate. Asta înseamnă că medicii nu pot fi dați în judecată. Pacientul a fost de acord cu internarea, a semnat acordul de principiu. Va fi greu să refuze doza de șoc.

„Se distrug oare celulele creierului, așa cum afirmă mulți, sau se înmulțesc mai rapid, așa cum spun alții? Celulele creierului maniacal se înmulțesc cu viteză fulgerătoare și sunt în mod deosebit sensibile la curent. O știu asta, nenorociții. Neurologii zic și una, și alta, și nimeni nu știe de fapt cum sunt afectați oamenii de aceste proceduri. Cei mai critici descriu terapia cu electroșocuri ca pe un dezastru neurologic.” (p. 41)

Relația pacienților cu medicii este premeditat superficială. Medicii din clinică sunt mereu alții, metodă utilă pentru diluarea responsabilității în privința diagnosticului și a schemei de tratament. Pacientul și familia primesc informații contradictorii. Nimic nu poate fi spus cu certitudine. Oricum, de îndată ce ajunge la „fabrica” de electroșocuri – imagine de lagăr nazist, cu fațadă nouă, actualizată —, pacientul renunță la libertate. Dacă încearcă să fugă, în puținele momente când nu este sedat, pacientul este adus înapoi și pedepsit. I se prescrie o doză mărită. Intensitatea curentului electric va crește.

„Mă stresam mereu înaintea unei vizite la medic. În cele câteva minute care îți erau alocate, nu aveai cu adevărat timp să spui prea multe. Doctorul vorbea de unul singur și se asigura că pacientul iese din încăpere fără să știe mai multe decât atunci când a intrat. Dar de data asta aveam o întrebare concentrată pe care voiam s-o pun, deși încercam să par optimistă și cu picioarele pe pământ, pentru a evita să mi se prescrie o altă serie de tratamente. Era imposibil, dar tot am încercat, situația nu putea să mi se agraveze și mai mult. Deși în ultima vreme puteam oricând să trec printr-un astfel de moment, pe care eu îl numesc atac, din lipsa unui cuvânt mai bun. Mi se întâmpla deodată să simt o presiune pe piept, ca aceea a unui picior uriaș, și nu mai puteam respira. Asta se petrecea de mai multe ori pe zi și o simțeam mult mai intens când stăteam întinsă pe pat și încercam să adorm. […] Era nou, așa cum sunt toți doctorii, și a început conversația spunând că a urmărit cazul meu, a răsfoit ultima pagină de jurnal, de la prima clipă când am pășit în spital. […]

Mi-am făcut curaj și i-am zis că înțeleg că pe termen scurt poți să-ți amâni gândurile, astfel încât să nu te cuprindă senzația că nu poți să respiri, și am continuat insistând că metoda asta de a înlocui o durere cu alta nu avea în niciun caz să dezvăluie motivul pentru care brusc nu mai puteam respira, iar asta e valabil pentru întreaga suferință omenească, faptul că vrei să înțelegi de ce suferi așa de tare, încât viața îți pare de netrăit, și de ce ați pleda pentru tratamentul cu electroșocuri când singurul rezultat e că uit tot ce e important pentru mine; apoi, cum timpul de a-mi expune întrebarea a expirat, medicul m-a rugat să părăsesc încăperea, totul în vreme ce își nota în carnețel că voi continua terapia.” (pp. 52-54)

E dureros faptul că nici părinții, nici profesorii nu observă problemele adolescenților și pun deruta și anxietatea pe seama comodității. Nu se intervine la timp și se pierde momentul optim de discutare autentică a crizelor vârstei.

În școală, profesorii sunt „colerici, alcoolici, idioți” (p. 92) Există o singură excepție printre profesori, oricum neagreată de mulți elevi, profesoara de filosofie și lecțiile ei, captivante pentru Linda, despre existențialism.

„Uneori mă gîndesc la lecția în care ne-a vorbit despre existențialism. Ne-a cerut să nu mai luăm notițe. Ce vă spun acum nu veți uita niciodată. Omul se definește prin acțiunile sale. Acțiunile și lipsa de acțiune, așadar nu doar ceea ce faci, ci, poate chiar și mai important, ceea ce nu faci te creează pe tine, ca om.

Ești propria morală. Ești condamnat la libertate.” (p. 94)

Când Linda acumulează multe absențe, este chemată de diriginte și avertizată că va pierde anul. Singură iese din perioada nefastă, mama e departe, în turneul cu teatrul, tatăl, într-un puseu maniacal, e internat.

„Eram singură în apartament și nu știam să gătesc, așa că mâncam sandvișuri cu brânză și de îndată ce mă gândeam la ceva mai mult timp, mă cuprindea neliniștea și trebuia să sun pe cineva să mă lase să merg la ei, iar asta îmi consuma toată energia. Eram așa de bântuită de anxietatea mea și de senzația de valuri zbătându-se în mine. Erik nu pricepea ce mi se întâmplă, pentru că refuzam să-i povestesc de ce apăream brusc la el acasă și mă purtam ciudat. Nu te poți calma? Chiuleam atât de mult, încât dirigintele a cerut o întrevedere cu mine. Mi-a spus că corpul didactic, după cum s-a exprimat, e îngrijorat pentru mine și că, dacă nu voi veni la toate orele până la Crăciun, nu o să mă poată trece anul. Ce păcat, i-am spus, pentru că am planificat o călătorie de o săptămână cu prietenul meu în Egipt.

Știu că o poți face, mi-a spus dirigintele. Dar nu te poți duce în Egipt!

Promit să nu mai fac absențe semestrul viitor! Promit! Dar vreau să merg mai întâi în această excursie.” (p. 87)

Mici secvențe te fac să depășești mai ușor impactul cu mărturisirea tulburătoare a unui pacient internat în clinici de boli nervoase.

De exemplu că, din punctul de vedere al unei suedeze, limbile latine sunt greu de învățat, spre deosebire de limba germană.

Sau imaginea unei case cu grădină, absolut superbă, la țară, unde Linda poate citi (preocupare liniștitoare la fel ca obiceiul de a scrie), stând pe treptele de la intrare, ca într-un film. Ulterior, cei doi soți descoperă că grădina cere o slujbă cu normă întreagă. Linda se ocupă, din pură plăcere, doar de culesul fructelor.

„Îmi amintesc că ne-am uitat la o casă care era de vânzare. Trei case în formă de L. Îmi amintesc de grădina frumoasă și bine întreținută. Nu locuiserăm niciodată la țară. Nu știam nimic despre asta. Nu aveam permis de conducere. Dar mai mult ca sigur că m-a fascinat. Atmosfera din curte era calmă. Scările din lateralul casei, pe care, de îndată ce le-am văzut, le-am considerat ale mele, erau un loc bun. Mereu mi-a plăcut să stau pe trepte. Să citesc, să privesc grădina care, cât am locuit acolo, a devenit tot mai sălbatică. Nu ridicam un pai în grădină, tu o făceai. Eram naivă și credeam că grădina va fi mereu la fel de frumoasă ca atunci când am cumpărat casa. Nu știam că presupune un job cu normă întreagă.

Prima dată când am tăiat iarba, ai spus că nu ai văzut niciodată ceva atât de dezorganizat.

Poftim, curtea e a ta!

Te cufundai în grădinărit. Eu nu făceam nimic și asta trebuie să te fi enervat înfiorător. Că nici măcar nu încercam. Lucrul în grădină ar fi avut cu siguranță un efect calmant, dar eram total dezinteresată, speriată, tăiam puțin pe ici, pe colo, culegeam prune și coacăze, dar ignoram restul grădinii.

Perechea care a locuit aici în casă înaintea noastră era foarte organizată. După spusele vecinilor, soția lucra non-stop în grădină. Trebuie să fi fost un paradis aici.

Nu știu, mi-am zis, pentru că în mai multe locuri din casă femeia scrisese mici mesaje cu creionul.

Sub tocul unei ferestre, în dormitorul de la etaj.

Zilele care seamănă una cu alta sunt cele mai frumoase, scrisese ea. Nu te mai văd. Ești altcineva, și totuși, același.” (pp. 123-124)

Fără îndoială, cartea Lindei Boström Knausgård este un studiu subiectiv al propriului caz și al sistemului pe care îl cunoaște îndeaproape. În multe clinici, medicii au opinii contrarii și se feresc să își asume responsabilitatea pentru ineficiență actului medical, la limita malpraxisului. Dar cartea aceasta scrisă fermecător rămâne în mod neașteptat luminoasă. Poate pentru că anormalitatea societății e reversibilă – sau cel puțin așa o percep eu.

Despre autoare, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă și prozatoare suedeză, realizatoare de documentare pentru radioul public suedez. A debutat în 1998 cu un volum de poeme, iar recunoașterea criticii i-a venit odată cu volumul de proză scurtă Grand Mal. În 2013 a început să publice romane, odată cu Helioskatastrofen, continuând cu Välkommen til Amerika (Bine ai venit în America!, 2016; Pandora M, 2020) și Oktoberbarn (Copil de octombrie, 2019). A fost căsătorită până în 2016 cu scriitorul Karl Ove Knausgård, cu care are patru copii.

Las mai jos alte fragmente:

„La înmormântarea tatei am fost douăsprezece persoane. Era iarnă. Am citit o poezie de Fröding: „Cine ia un lampadar drept un om cu lampă?” (p. 164)

„Cărasem de multe ori copiii și cărucioarele în sus și-n jos pe toate scările din Veneția, dar asta avea să fie ultima oară. Nu o știam sigur când așteptam la coadă, aveam doar o bănuială, un gust amar. Nu era o atmosferă plăcută, în orice caz, și avea să fie și mai rău, așa că am închis ochii, așa cum te prefaci că nu vezi toate adevărurile pentru care nu ești pregătit. Chiar nu eram pregătită pentru reacția ta defensivă, odată ajunși în fața femeii de la ghișeu.

Nu vă mai pot lăsa să treceți, e prea târziu, a spus ea. Prea târziu.

Prea târziu?

Am răbufnit din toți rărunchii:

O să ne lași să trecem. Am ajuns cu două ore mai repede, așa cum trebuia. Nu e vina noastră că e haos, ci a voastră. Deschide poarta!

Am această capacitate de a vedea negru în fața ochilor și de a-mi băga picioarele în tot. Am continuat să urlu la ea:

Aici aveți biletele, poftim. Lăsați-ne să trecem!

Ne-a lăsat să trecem. În timp ce ne îndreptam spre controlul de securitate, m-am întors spre tine și am zis: Ce bine! Mă așteptam la un zâmbet sau la o încurajare.

Avea mâna pe alarmă, ai spus. Da? Nu poți să urli în fața copiilor. Da, dar acum ne-a lăsat să trecem, nu e bine? Nu, ai spus. Nu? Ce să zic, cu metoda ta, eram deja la jumătatea drumului înapoi spre Øresundsbron acum. Da, ai zis, și atunci am văzut clar pe chipul tău că nu vrei să pleci la Veneția. Era o călătorie din obligație și ai fi preferat să rămâi acasă și să scrii. Nu voiai să călătorești. Ai luat nu-ul ei ca pe o oportunitate.

Am zburat la Veneția. Nu-mi aduc aminte nimic din această călătorie. Pesemne că ne-am plimbat mult și bine, plângându-ne libertatea. Ce am devenit. În orice caz, nu cineva despre care am fi vrut să știm. Poate că aici ai început să te gândești s-o iei pe alt drum. Poate te bucurai deja de viața în liberate, chiar acolo, în forfota Podului Suspinelor.” (pp. 149-150)

„Fiica noastră cea mare nu se mai putea exprima prin joc, era deja în prepubertate. O vârstă vulnerabilă. Sunt diferite feluri de vulnerabilitate la diferite vârste. Fiecare era fericit în felul lui și fiecare era nesigur.” (p. 147)

„O prietenă de-a mea m-a ajutat să fac practică la o clasă de la școala fiicei ei. Mergeam acolo în fiecare dimineață. La început a fost năucitor. Stăteam lângă elevi și-i ajutam cu toate. Limba suedeză, engleza, pe care tocmai o începuseră. Până și matematica. Mă bucuram că pricep cele mai simple exerciții și că le pot explica, iar la finalul zilei luam din cancelarie manualele de matematică de liceu ca să pot socoti și acasă. Tot ce nu înțelesesem în copilărie. Furia când tata mă aștepta să vin de la școală doar ca să-mi servească discursul pe care-l născocise când mă auzise deschizând ușa.” (p. 112)

„Mă văzusem pe mine în poză. Mi se potrivea. Eram născută în octombrie. Eram un copil ales printre alții, dar mă rătăcisem într-un fel în care niciun alt om nu putea pricepe și, prin urmare, îmi strigau mereu numele. Când mă trezeam dimineața, le auzeam vocile.

Timp de mai mulți ani am purtat uniforma de pionier. Mamei i se părea neplăcut și greu de explicat, dar eu știam cine sunt și asta mă întărea. Nu mai eram așa de enervant de ștearsă. Nu mai eram slabă. Poate că în primii ani m-a făcut să mă simt singură, pentru că eram într-o clasă superioară. Copiii nu știau ce înseamnă uniforma mea, dar unii părinți le-au spus că sunt un copil comunist și nu a durat mult până să mă numească toți comunista. Celor care mă întrebau dacă sunt comunistă le răspundeam de fiecare dată la fel. Nu, nu sunt comunistă. Sunt pionieră. Era ceva complet diferit. Împrumutasem o înfățișare pe care puteai s-o porți. Înfățișarea duce la libertate.” (p. 76)

Copil de octombrie de Linda Boström Knausgård