Sara Gruen – „La marginea apei”

Deși nu vânez bestselleruri, ceva m-a atras de la bun început către romanul acesta, aparținând autoarei celebrului „Apă pentru elefanți”, după care s-a turnat și un film de succes. Se pare că și „La marginea apei” urmează a fi ecranizat și nu e de mirare, căci, după cum mi-am putut da seama, Sara Gruen conferă scriiturii sale un puternic suflu cinematografic, fără a scădea prin aceasta din calitatea literară a textului. „La marginea apei” ne propune o curajoasă întoarcere în timp, în anii celui de-al doilea război mondial, într-o manieră diferită de cea a altor cărți ce explorează perioada respectivă.

„Era o piatră funerară simplă, tăiată în granit negru, unul dintre puținele lucruri care erau oricând la îndemână în Glenurquhart și în acele vremuri de restriște.” (pag. 9)

„Cârdul de ciori coborî fâlfâind zgomotos din aripi, iar păsările se înșirară pe zidul de piatră, înghesuindu-se una în alta, cu penele negru-albăstrui înfoiate și capetele înfundate între umeri, de parcă își ridicaseră gulerele. O priveau urât, acuzator, dar fără să cârâie, cum le era obiceiul.” (pag.12)

Războiul constituie fundalul, mai întâi îndepărtat, apoi din ce în ce mai aproape, până ce absoarbe în sine personajele și întâmplările. Prologul ne introduce într-un spațiu sumbru și misterios, un sat scoțian în care superstițiile sunt mai prezente chiar decât războiul, și ne dezvăluie o întâmplare tragică, menită să țină treaz interesul cititorului de-a lungul primelor capitole, în care îi cunoaștem pe „actorii” principali, niște tineri americani care-și părăsesc continentul pe care sunt oarecum protejați de impactul direct al războiului și se aventurează într-o Europă sub asediu, pe urmele monstrului din Loch Ness.

„Unii dintre răniți nici nu mai semănau a oameni, atât erau de arși, schilodiți, cu carea topită precum ceara. Gemetele celor în agonie erau greu de îndurat, dar și mai înspăimântătoare era priveliștea celor amuțiți.” (pag. 55)

Maddie este soția lui Ellis. Amândoi duceau o viață de huzur pe spatele părinților bărbatului până ce, în urma unui conflict, sunt alungați de aceștia. Ellis se ambiționează să-și recupereze statutul și cea mai potrivită cale i se pare găsirea acestui monstru, obsesia din tinerețe a tatălui său. Li se alătură Hank, prietenul cel mai bun al lui Ellis. Toate aceste detalii nu oferă indicii asupra adevăratei drame care se dezvăluie treptat, pe măsură ce te cufunzi în lectura romanului. Deși spectaculoasă în sine, aventura căutării monstrului reprezintă doar un pretext și mi-a plăcut această învăluire, care nu te lasă să ghicești dramatismul de mai târziu. Maddie este personajul-narator.

Tot ce se petrece este relatat din perspectiva ei și astfel avem o imagine interesantă a războiului, văzut prin ochii unei tinere provenite dintr-o țară din afara câmpurilor de luptă. O dată ajunsă în Scoția și pusă în fața urmărilor directe ale războiului, ceva se schimbă în ea. Luxul în care trăise până atunci este înlocuit de lipsuri – hrana este raționalizată, ciorapii de nylon sunt marfă rară, încât femeile, pentru a-și păstra oarece cochetărie, își trasează pe picioare câte o dungă cu sos de friptură, masca de gaze este un accesoriu obligatoriu, în vreme ce alarmele antiaeriene fac inimile să sară din piept. Condițiile precare în care se vede nevoită să trăiască din pricina ambiției nesăbuite a soțului său se transformă, treptat, în luminile care îi deschid ochii asupra propriei persoane și, mai mult, asupra vieții pe care o duce.

„Afară mă simțeam la fel de singură și pierdută cum mă simțeam înăuntru. Aveam însă nevoie să mă îndepărtez fizic de soțul meu.

E adevărat, și acasă ne plăcea să bem, dar acum el și Hank înghițeau cantități enorme de alcool, care le puneau viața și sănătatea în primejdie. Ce avea să se întâmple dacă nu dădeau de urma monstrului? m-am întrebat a nu știu câta oară.” (pag. 152)

Începutul lent al romanului nu-mi semnala în niciun fel pofta de lectură pe care avea să mi-o stârnească ulterior relatarea lui Maddie. Sara Gruen stăpânește foarte bine arta narațiunii și își dozează perfect dezvăluirile, reușind să-și țină cititorii în frâie până în punctul final. Și trebuie să recunosc că mi-a făcut plăcere modul în care a ales să-și rezolve enigma – o enigmă sufletească, mai complexă decât una a faptelor. „La marginea apei” este și o poveste de dragoste, dar și o poveste despre război, despre prietenie, și nu mai puțin despre natura umană, care, în fond, constituie motorul tuturor celorlalte laturi ale poveștii.

Pretextul căutării monstrului este bine exploatat în scopul de a pune în evidență un aspect mai puternic ancorat în realitate și mai puțin în fabulos – anume că monștrii sălășluiesc mai degrabă printre noi decât în ape întunecate și misterioase. Iar Maddie se confruntă, din păcate, cu prea mulți monștri umani. Un monstru este războiul în sine, cum monștri sunt și cei care trag frâiele lui, dedându-se la cruzimi inimaginabile. Cifrele morților, în continuă creștere, o bulversează pe americanca proaspăt sosită pe meleagurile bântuite de război și de ambițiile înfiorătoare care îl animă. Și poate că ar suporta altfel groaznicele imagini dacă în viața ei ar fi liniște și armonie. Însă și acolo, în spațiul său intim, monștrii au preluat puterea, iar ea trebuie să scape cât încă mai are timp.

„S-a ridicat într-o clipă și m-a îmbrățișat.

– Șș, m eudail, nu e nevoie să spui nimic. Știu deja.

– Cum să știi, dacă eu însămi nu reușesc să ți-o spun?

– Știu, și gata! mi-a răspuns.

Auzeam cum îi bătea inima, chiar lângă urechea mea.

În cele din urmă s-a dat un pas înapoi, cu mâinile pe umerii mei. M-a privit în ochi vreme îndelungată, până când n-a mai rămas nimic pe pământ în afară de chipul lui. Când mi-a luat obrajii în palme și s-a aplecat spre mine, abia m-am mai putut ține pe picioare. Am închis ochii, cu buzele întredeschise.

M-a sărutat pe frunte.

– M eudail, ești mâhnită, mi-a șoptit. Ești vulnerabilă. Acum nu e vremea potrivită pentru astfel de lucruri.” (pag. 294)

„Când am deschis ochii, i-am văzut fața aproape de a mea.

– M-am înșelat, mo run, vremea potrivită e chiar acum.” (pag. 295)

Îmbinarea dintre povestea tristă a lui Maddie și cea mai vastă a războiului creează o atmosferă incitantă, cu accente adeseori sumbre, din care nu lipsesc acele superstiții de care pomeneam la început. O adiere supranaturală se resimte pe alocuri, dar aceasta nu spulberă realismul poveștii, ci îl intensifică. În acele elemente ce par a veni din altă lume se găsesc justificări, uneori singurele posibile, pentru atrocitățile ce se petrec atât de aproape, ori pentru deciziile dificile pe care eroina principală este nevoită să le ia. După începutul lent, narațiunea curge alert, depănându-și firul stufos, transpunând cititorul în odăile întunecate ale hanului, printre umbrele ce nu slăbesc o clipă frâul.

Editura: Humanitas Fiction