„Jurnalul de la Păltiniș” de Gabriel Liiceanu

Ce mai poate fi spus despre „Jurnalul de la Păltiniș”? Confruntată cu această provocare, apropiindu-mă de ea din toate părțile pe care sunt în stare să le văd și gândindu-mă la toate câte aș vrea să le spun, m-am pomenit cu certitudinea că orice calificativ i-aș atribui, orice descriere i-aș face, oricât aș încerca să cuprind emoția care mă cuprinde, ar fi o tentativă mai mult decât insuficientă, ar fi aproape o obrăznicie infantilă, căci ce pot îndrăzni să spun eu despre această „operă unică în literatura romănă” (Ion Negoițescu), despre acest „manual de seninătate” (Virgil Ierunca), despre acest „scenariu al formării de sine” (Ștefan Augustin Doinaș), fără ca să-mi fie frică că aș știrbi cumva din înțelesurile ei, fără a mă îndoi că aș găsi cuvintele potrivite sau că aș alege accentele oportune?

Și, de frică, aș fi tăinuit extazul dizolvării mele în armonia conținutului ei, dacă nu m-aș fi prins la gândul că a trece sub tăcere întâlnirea cu această carte ar fi fost o și mai mare greșeală, o crimă condamnabilă în orice instanță. Astfel, de după scutul protector a unui simplu și umil cititor, am să dau voce impresiei pe care nu pot s-o tac.

În toiul unui totalitarism comic în absurditatea sa și îngrozitor în manifestările sale, în care orice fir de păr atârnă de un ordin de partid, într-o lume infantilizată prin indicarea felului în care să acționeze, să vorbească și chiar să gândească, în mijlocul unei realități aplatizate până la imposibil, într-o societate în care nici o scânteie, oricare ar fi natura ei, nu ar avea putința să se aprindă, în această lume, deci, se naște, dintr-o dată, o dimensiune paralelă, o existență liberă și liberatoare care produce un colaps al realității obiective în Idee, care reduce cotidianul la o amintire obscură, părăsită într-un cotlon al memoriei, și care, ignorând toate acestea, se îngrijește în primul rând de reînvierea ființării întru devenire.

«Dacă se petrece ceva aici – și numai dacă se petrece -, atunci e vorba de ceva dincolo de „stil”; e încercarea, poate nevoiașă, de a sugera o lume închisă, epifenomenală, greu de înțeles dinafară, o existență compusă din evenimente imponderabile, un soi de aventură exemplară a spiritului, o „epică” protreptică și propedeutică.»

Într-o cameră prea neîncăpătoare dintr-o vilă din Păltiniș, în apropiere de Sibiu, marele gânditor român Constantin Noica își duce la îndeplinire, cu îndrăzneală, propriul program de formare a tinerilor înzestrați ai României. După ce a cutreierat orașele mari ale țării, în căutarea celor 22 (adică unul la un milion de români), destoinici de înțelepciunea pe care e dornic să le-o transmită, a transformat Păltinișul în locul de pelerinaj al talentaților, unde aceștia se perindă cu supușenie și luare aminte și își împlinesc destinele prin aderența la culturocrația promovată de Noica. Gabriel Liiceanu, el însuși participant la această utopie ideocratică, consemnează momentele propriei transformări, dar și a altora ca el, precum și a consacrării dascălului lor, în „Jurnalul de la Păltiniș”, cartea care avea să devină inspirația multor altor generații de tineri și suflul libertății într-o lume izolată.

Platon, Kant, Heidegger se amestecă printre personajele cărții cu aceeași naturalețe cu care sunt invocați marii emigranți: Eliade și Cioran, toți contopindu-se într-un dialog prelungit între îndrumat și îndrumător. Deși purtând o profundă admirație pentru formatorul său, Liiceanu nu pregetă în a fi un martor obiectiv atât al măreției acestuia, cât și a contradicțiilor în care cade, răpus de bâtrînețe, iar în final, într-un act de definitivă fidelitate, înregistrează firescul despărțirii de maestru; despărțire nu în sens de lepădare, ci de absolută supunere unui proces care și-a atins finalitatea.

Dar ce însemna, pentru Noica, acea devenire în care îi împingea pe aleșii săi? Devenirea întru cultură nu trebuie confundată cu participarea la actul cultural, care nu este decât dovada absenței ”conștiinței ferme a destinului propriu”:

«Această pierdere în fapte mărunte și ocazionale (cronici, articolașe, emisiuni la radio, prefețe, traduceri care îți sunt propuse – toate, forme de anexare la „întâmplările” climatului cultural) reprezintă calea curentă a neîmplinirilor noastre.»

Are sorți de izbândă doar cel care atacă cu o idee:

«Cine nu mută o problemă, cine nu are forța dislocantă pentru materia pe care o analizează și pentru cel pentru care o analizează, acela nu are „rațiune”, ba nici îndreptățirea de a vorbi și de a scrie.»

Dezangajarea din curgerea evenimentelor, pentru a te salva de vulgarul implicării în cursul istoriei, deci retragerea din aceasta în favoarea unei dedicări totale pe altarul culturii reprezintă autenticul și unicul mod de a-ți împlini existența, pentru că: „Voința de cultură este cea care decide asupra împlinirii sau ratării unui destin uman, și nu angajarea, niciodată liberă (și întotdeauna vinovată), într-o faptă sau alta.”, și „istoria unui popor este deci istoria culturii sale”. Aici, în acest punct, survine divorțul discipolului de maestrul său; deși a dat dovada unui ucenic obedient și atent, el își rezervă dreptul de a pune întrebări „proaste” și de a ajunge la concept pe propria cale, iar asceza culturală nu constituie, pentru acesta, unicul mijloc de justificare a existenței culturale.

A vorbi despre Noica, doar la nivel de personalitate, chiar și ca despre o mare personalitate, este a păcătui pe altarul culturii, de aceea Liiceanu îl abordează cu respectul cuvenit rangului său: cel de instituție națională, de gânditor dincolo de marginirea existenței individuale – de Ideea de Noica în sine: el este filozoful fără biografie, pentru că existența lui se confundă cu cărțile lui, și este tratat ca atare, cu venerația cuvenită unui ucenic și cu cumpătarea potrivită unui martor fidel a unei realități paralele, de pe „celălalt tărâm”, cel al Păltinișului închipuit drept centrul cultural în jurul căruia ar gravita întreaga spiritualitate românească.

„Jurnalul de la Păltiniș” nu este doar o mărturie vie și elocventă a unui ideal cultural atins în trecut, evocând o icoană expusă pentru admirație, ci rămâne un neîncetat izvor de inspirație și de mobilizare intelectuală, un model de ascensiune spirituală și împlinire a destinului personal prin destinul culturii: