„Sandwork expresiv: o abordare jungiană”, Eva Pattis Zoja

Acum mai bine de patru ani, „Amintiri, vise, reflecții”, scrisă de C.G. Jung și apărută la Editura Humanitas, era una din cărțile care mă tulburau teribil, inclusiv somnul de noapte având de suferit: pe parcursul citirii ei, am avut parte de asocieri de trăiri interioare cu evenimente exterioare dintre cele mai neașteptate, mi-am revalorizat o parte din experiențele trecutului și am reușit să găsesc perspective noi de abordare la unele dintre problemele momentului. Nu eram la prima carte a lui Jung, dar era prima carte care mă forța să ies din zona confortului personal (după foarte mult timp). Marele psihanalist devenise interesant pentru mine încă din facultate, când am studiat câte ceva despre arhetip și valorizarea lui în științele umaniste. Am apelat la acest preambul pentru a-mi justifica alegerea cărții „Sandwork expresiv: o abordare jungiană”: unde apare Jung și derivatele din numele său ar cam trebui să fie ceva de calitate. Și nu m-am înșelat.

Eva Pattis Zoja este psiholog clinician, psihanalist jungian acreditat în analiza copilului și terapeut sandplay. Are o vastă și diversă experiență, mutându-se de pe un continent pe altul, în funcție de evenimente sau de dorința ei de a ajuta oamenii. E unul din exemplele cele mai bune pentru cei care vor să-și construiască o carieră în domeniu: nu poți reuși să lucrezi cu oamenii și, în special, să-i ajuți, dacă nu posezi o vastă cultură generală, o dorință de a explora în permanență teritorii noi, culturi și civilizații dintre cele mai diverse, astfel încât soluția găsită la problema punctuală ridicată de unul sau altul dintre cei cu care lucrezi să fie folositoare și utilă.

„Sandwork expresiv” este o metodă psihanalitică derivată din sandplay (un instrument psihanalitic dezvoltat și el relativ recent), destinată intervenției în situații de criză, mai precis în sindromul posttraumatic. Și cum în ultimul timp avem de-a face tot mai mult cu evenimente care generează astfel de șocuri, este evident că și specialiștii caută metode cât mai adecvate spațiului socio-cultural și momentului în cauză. Primele capitole sunt dedicate exclusiv teoretizării (cum s-a ajuns de la policlinica socială a lui Freud din anii interbelici la „sandwork expresiv”). Capitolele următoare sunt dedicate unor exemple cât se poate de sugestive și surprinzătoare: „Sandwork expresiv în Africa de Sud”, „Sandwork expresiv în China”, „Sandwork expresiv în America Latină, Columbia” și „Sandwork expresiv în România”. Poate părea derutantă această diversitate culturală și socială, dar, în fond, metoda rezolvă aceleași probleme: sindromuri posttraumatice cauzate de calamități naturale (China), violență combinată cu sărăcie extremă și abuzuri de tot felul (America Centrală, Columbia), iar în Africa regăsim cam de toate, mai puțin calamități naturale de tipul cutremurelor. Capitolele cuprind explicații detaliate cu privire la pașii specifici metodei: alegerea instrumentarului (tăvițele cu nisip au dimensiuni standard, miniaturile folosite sunt alese în funcție de locație), alegerea voluntarilor și a specialiștilor care fac posibilă intervenția. Ce este foarte important pentru „sandwork expresiv” este faptul că este o metodă dezvoltată aproape exclusiv pentru ajutorarea copiilor. Și de aceea vă previn asupra dificultății parcurgerii capitolelor. Nu este deloc ușor să citești pagini întregi cu cazuri de copii abuzați, traumatizați, aflați în stare de șoc și să observi (oarecum) detașat cum se face trecerea spre normalitate.

„Terapeutul a rugat-o pe mamă să descrie expresiile faciale ale fiului ei în situațiile în care ea începe să țipe. Mama nu a putut răspunde la întrebare pentru că nu știa. Acest lucru a făcut-o să își dea seama că nici măcar nu mai putea să vadă fața copilului atunci când își pierdea controlul. Literalmente, furia ei oarbă întrerupea relația cu fiul la nivelul limbajului corporal.”

Rezultatele aplicării acestei metode, în ciuda faptului că se face cu ajutorul unor voluntari care nu sunt specialiști în domeniu, nu întârzie să apară, eșecurile fiind determinate în marea majoritate a cazurilor de factori colaterali sau independenți de ședințele propriu-zise de sandwork expresiv: fie părinții copiilor nu mai vor să colaboreze, fie susținerea comunității locale nu este posibilă, fie familia copilului se mută în altă localitate. Dar autoarea insistă foarte mult pe stabilirea unei relații între asistent și copil, coerentă și continuă, fără de care metoda nu-și poate dovedi eficiența.

Frumusețea metodei este dată de simplitatea ei: să se joace cu nisip sau în nisip este aproape firesc pentru un copil, indiferent de vârsta acestuia. Pentru că ei, într-adevăr, învață cu mult mai mult acționând.

„Nevoile copiilor sunt ușor de rezumat: structuri care oferă un sentiment de protecție, un model de imitat și adulți care să arate că au încredere în personalitatea în curs de dezvoltare a copilului. Neuroștiința confirmă în zilele noastre ceea ce înțelepciunea populară a știut dintotdeauna: copiii învață din acțiuni, nu din vorbe.”

«Copiii care trăiesc în medii haotice și violente au o dorință clară de a crea lucruri frumoase și ordonate nu doar din dorința de a compensa pentru sărăcia din viețile lor, dar și pentru că e posibil ca „frumusețea” să corespundă la nivel arhetipal cu „binele”.»

Mi-a rămas în minte începutul capitolului dedicat aplicării metodei în Africa de Sud, pe care-l redau integral mai jos. Imaginea în sine a fost reluată și dezvoltată cu variante în multe filme artistice, pierzându-și mult din semnificații.

„În timp ce conduceam pe străzile pline de hârtoape ale districtului Munsieville din aproprierea Johannesburg-ului, n-am putut trece cu vederea pantofii care atârnau la înălțime, la distanțe egale, de firele întinse de-a curmezișul străzilor. Teniși, ghete, pantofi pentru copii, de diferite mărimi, câte unul sau în perechi – o adevărată priveliște suprarealistă. Ce căutau acolo sus toți acei pantofi aflați într-o stare foarte bună? Cine s-ar fi lipsit de pantofi într-un cartier atât de sărac și de ce s-ar fi ostenit să-i atârne tocmai atât de sus? Explicația șoferului nostru reduce la tăcere toate încercările amuzante de a ghici răspunsul: pantofii marchează granițele dintre teritoriile controlate de diferite găști care se ocupă cu distribuția de droguri. Ei reprezintă o avertizare pentru toți cei care refuză legile impuse de găști: nu veți mai avea nevoie de pantofi dacă vă puneți cu noi.”

Cred că nu mai trebuie să insist asupra nivelului de pregătire profesională a terapeutului care alege să lucreze cu copii ce suferă de sindrom posttraumatic. Dar, pe lângă cunoștințele profesionale absolut obligatorii, acesta are nevoie să-și fundamenteze cultura profesională și prin adăugare de cunoștințe privitoare la istoria locală. Redau mai jos două exemple din capitolul dedicat intervențiilor din China.

„Un exemplu deosebit de descriptiv este semnul chinez pentru ceea ce noi numim psyche – termen împrumutat el însuși din antichitatea grecească. Este compus din două semne distincte: unul pentru inimă și unul pentru minte.”

„Imaginea dragonului ilustrează cel mai bine modul diferit în care trebuie interpretată o figură mitologică, în funcție de contextul cultural. În China, dragonul își are lăcașul în rai și este venerat pentru că este cel ce aduce norocul. În Europa, dragonii se ascund în peșteri și trebuie învinși de cavaleri viteji în armură strălucitoare. În China este de neconceput din punct de vedere mitologic să vrei să ucizi un dragon.

Este important să nu privim niciodată o imagine din nisip sau simbolurile distincte într-un mod reducționist, ci întotdeauna într-o legătură apropiată cu situațiile în care au fost create.”

Cartea este utilă pedagogilor, psihologilor și tuturor celor care aleg să lucreze cu oameni aflați în situații de criză. Vor rămâne mai bogați în trăiri, își vor dori să afle mai multe și, de ce nu, să se implice mai mult din punct de vedere social în rezolvarea problemelor comunității din care fac parte.

Editura Herald;