Sala de bal – Anne Hope

Azilul Sharston, un loc unde speranța dispare sau ar trebui să dispară o dată ce ai pășit înăuntru. Un loc în care sunt internați cei despre care se crede că ar avea probleme mintale sau poate doar un loc în care sunt aruncați cei pe care societatea nu vrea să-i accepte sau să-i înțeleagă. Acolo se întâlnesc Ella și John, printre alți pacienți cu probleme psihice mai mult sau mai puțin reale, și între ei se înfiripă o poveste de dragoste care sfidează barierele – și pe cele fizice, dar mai ales pe cele fără de corp.

„În mijlocul camerei era o linie invizibilă, dar cu o putere mai mare decât dacă ar fi fost desenată cu catran, iar cei de pe partea lui John n-ar fi trecut-o în ruptul capului, nici chiar dacă o bilă de biliard ar fi căzut de pe masă și s-ar fi rostogolit într-acolo. De partea asta, începând de la cămin, se aflau ei, restul. Nu erau într-o stare așa de proastă ca ceilalți, probabil, dar asta nu însemna mare lucru.” (pag.56)

Suntem la începutul secolului XX, undeva în Yorkshire. Climatul social nu este unul prea favorabil, idei noi plutesc în aer și scopul lor este de a da un nou chip societății, de a o însănătoși, dar… cu ce preț? Una dintre ideile propagate în mediul academic este aceea a sterilizării persoanelor cu probleme mintale, iar sărăcia este și ea asociată debilității, considerându-se că una din cauzele stării materiale mizere ar reprezenta-o deficiențele psihice. Era foarte ușor să ajungi internat într-un astfel de azil. John, spre exemplu, cade într-o stare melancolică după ce-i moare fetița, iar soția îl părăsește și îl învinovățește de moartea ei. Ella, muncitoare într-o filatură, ajunge la Sharston pentru mult mai puțin – sparge o fereastră pentru a lăsa să intre lumina și aerul proaspăt în spațiul sordid al halei în care lucrează încă de la 8 ani. Povestea vieții sale de dinainte de Sharston nu este deloc fericită. După moartea mamei și recăsătorirea tatălui este nevoită să muncească, deși e doar o copilă, și nu mai are când să învețe, de aceea ajunge la vârsta adultă ca analfabetă. O dată cu internarea în azil, descoperă noi valențe ale nefericirii, deopotrivă cu cele ale fericirii – iubirea, în acel loc în care totul este ostil visurilor și speranțelor.

„De aici poți ieși în trei feluri. Unu: dacă mori. Asta e calea cea mai ușoară. Oamenii mor tot timpul. Sau poți fugi de aici. Dar e aproape imposibil. Ori reușești să-i convingi că ești îndeajuns de întreagă la minte cât să-ți dea drumul.
– Și tu ce ai ales?” (pag. 77)

Anna Hope reușește să redea excepțional atmosfera în care își duc zilele chinuite sute de suflete, a căror singură bucurie o reprezintă seara de vineri petrecută în sala de bal – singurele momente în care bărbații și femeile se pot întâlni și pot dansa, dacă se comportă suficient de bine încât să nu li se ia acest privilegiu. Niciodată nu pot fi siguri că vor fi trecuți pe listă.

„Săptămâna care urmă a fost una amară, stătută. Nu li se dădu voie nici să iasă afară în pauză, așa că John își petrecu timpul învârtindu-se prin camera de zi, ale cărei ferestre abia dacă se deschideau, în mirosurile grețoase ale trupurilor încinse, uitându-se afară, la iarba arsă de soare.” (pag. 177)

Perspectiva narativă ia trei înfățișări care alternează pe parcursul romanului, prezentând povestea din trei unghiuri diferite, corespunzând cu trei personaje: Ella, John și doctorul Charles Fuller. Narațiunea nu ia chipul vocilor lor, ci le împrumută doar perspectiva, astfel că evenimentele ne sunt prezentate așa cum le percep aceste trei personaje esențiale. Spuneam că povestea de dragoste prinde viață între Ella și John, așa că probabil vă întrebați ce rol sau ce rost are perspectiva doctorului Fuller. Ei bine, nu este vorba de un triunghi amoros, însă acest din urmă personaj joacă un rol important în povestea de dragoste, având în vedere modul în care îi influențează mai ales sfârșitul. Doctorul Fuller are unele trăsături ce nu pot fi ignorate, căci, într-un fel, mie mi s-a părut că are mai multe probleme de ordin psihic decât cei doi îndrăgostiți și chiar decât o parte din pacienții azilului.

Romanul explorează cu minuțiozitate trăirile și sentimentele celor trei personaje principale, urmând firul poveștii de dragoste, poveste care nu este în sine una ieșită din comun, doar cadrul în care ea se înfiripă și se conturează o face să fie specială. Scrisori trimise pe furiș, pe care Ella nu le poate citi și pentru asta apelează la Clem, prietena pe care a reușit să și-o facă în timpul șederii în azil; o pană, o floare, priviri care se caută cu disperarea pe care doar lipsa libertății o poate da unei priviri și dorința – dorința asiduă ce ia proporțiile foamei. Putem vorbi, așadar, de un roman de dragoste, dar nu mai puțin de un roman de atmosferă și nu putem ignora nici latura psihologică și nici chiar pe cea socio-umană. Pentru că Sala de bal este un roman complex, ale cărui ecouri răsună mai ales după ce ai încheiat lectura.

„Ești puternică, întotdeauna ai fost puternică, și când mă gândesc la tine, simt că ești în viață. Trag nădejde să vină o zi când vom putea fi o familie. Dar oriunde te-ai afla, îți trimit dragostea mea. Muncesc pe vapoare, dar mă întorc întotdeauna.” (pag. 296)

Nu vă ascund faptul că are un final impresionant, mai ales dacă analizăm prologul și epilogul, care închid într-un cerc al memoriei întreaga poveste, cu toate bucuriile și tristețile ei, cu speranțele ce se încăpățânează să nu moară. Începusem să citesc cartea cu puțin timp înainte de Gaudeamus și nu m-a mirat să o regăsesc printre cele mai bine vândute titluri ale Humanitas Fiction la târg.

Editura: Humanitas Fiction